Semnele timpului. Cum ne dăm seama dacă democrația este în pericol?
PARIS – Nu este aproape niciodată înțelept să-i compari pe demagogii de astăzi cu Adolf Hitler. O astfel de atitudine alarmistă tinde să banalizeze ororile făcute de regimul nazist și să ne distragă de la adevăratele probleme politice. Însă, dacă atitudinea alarmistă este contraproductivă, întrebarea rămâne: în ce moment poți să spui că democrațiile sunt cu adevărat în pericol?
Lucruri greu de imaginat cu doar câțiva ani în urmă - un președinte al SUA care își insultă aliații politici și elogiază dictatorii sau care numește presa liberă “inamic al poporului” sau îi închide pe refugiați și le ia copiii - au devenit acum aproape normale. Când va fi prea târziu pentru a da alarma?
S-au scris cărți celebre despre acest subiect. Grădinile Finzi-Contini, capodopera lui Giorgio Bassani, descrie viețile evreilor din burghezia italiană sub regimul fascist. Încet, pas cu pas, lațul legislativ și social se strânge în jurul acestor italieni cultivați care consideră firești influența și confortul în care trăiesc. Și totuși, ei sunt într-o fază de negare care se manifestă în diverse feluri. Tatăl naratorului chiar se înscrie în Partidul Nazist, în timp ce membri mai bogați ai familiei Finzi-Contini se retrag în cercul tot mai izolat al familiei. Mândria și lipsa de imaginație îi orbește în fața pericolului până când devine prea târziu și sunt deportați în lagăre de concentrare.
Incapacitatea omului de a prevedea este de asemenea subiectul memoriilor lui Sebastian Haffner, intitulate “Sfidându-l pe Hitler”, scrise în 1939, cu un an înainte ca acesta să părăsească Germania natală. Haffner, care mai târziu a devenit scriitor și jurnalist, era student la drept și a fost martor la transformarea dictaturii naziste într-un regim criminal, în mod treptat, la fel ca în cazul persecuției evreilor din Italia. El a văzut cum colegii săi de la drept care nu erau naziști au ajuns să accepte fiecare pas - legile rasiale, abrogarea constituției și așa mai departe - tocmai fiindcă aceștia erau formulați în termeni legali. Nu a părut să existe un moment la care lumea să își dea seama că s-a încălcat o limită intolerabilă și că reacția trebuie să fie rezistența sau exilul. Haffner, care nu era evreu, a înțeles. El a părăsit Germania în anul când au fost incendiate sinagogile, iar evreii au fost izgoniți din casele lor.
În cele mai multe situații, oamenii se comportă mai mult ca Finzi-Contini decât ca Haffner. E greu să dormi liniștit într-o stare de alarmă. Viața e mai ușoară când lumea ni se pare normală, chiar dacă în realitate nu e deloc așa. Sunt multe feluri în care oamenii își bagă capul în nisip și se pot face câteva paralele între timpurile noastre și Europa anilor 1930. Destul de mulți oameni de afaceri germani conservatori, dar care nu erau naziști au crezut că vor putea să-l accepte pe Hitler, atât timp cât acesta le va aduce beneficii financiare. Era un parvenit vulgar, fără prea multe maniere, pe care ar fi urmat cu siguranță să-l controleze.
Istoria ne poate ajuta să recunoaștem anumite modele de comportament (de exemplu atacurile împotriva unei justiții independente) care au dus în trecut la dictatură. Dar istoria, amestecată adesea cu mituri, poate și să împiedice oamenii să vadă semnele evenimentelor care urmează. În țările cu tradiție democratică este ușor să crezi că “aici nu se poate întâmpla așa ceva” pentru că “instituțiile noastre sunt prea puternice” sau pentru că “poporul iubește prea mult libertatea” sau este “prea civilizat” sau “prea modern” ca să alunece spre barbarie.
Și stânga poate fi la fel de obtuză ca și conservatorii. Comuniștii (la indicația lui Stalin), dar și stânga ne-comunistă din Germania anilor 1920, au refuzat să apere fragila Republică de la Weimar când a fost atacată de dreapta. Comuniștii i-au considerat un pericol mai mare pe social-democrați decât pe naziști. Iar intelectualii de stânga condamnau ipocrizia și corupția partidelor de guvernare pe care de fapt ar fi trebuit să le susțină.
Poate că Donald Trump nu e chiar un Hitler reîncarnat, însă acceptarea de către republicani a tuturor măsurilor acestuia care se îndepărtează de regulile democratice civilizate este o atitudine sinistră. La fel este și opinia împărtășită de extrema stângă că diferența dintre Trump și Clinton sau Obama este una de grad și nu de substanță: el doar demonstrează mai clar nedreptățile neoliberalismului. În ambele cazuri, pericolele populismului de dreapta de astăzi sunt subestimate și ignorate.
Presa mainstream, atât de aspru criticată (“inamicii poporului”), este încă solidă. Dar influența sa este în declin.
Ce apare în The New York Times sau în Washington Post contează mai puțin decât mesajele pe Twitter ale președintelui care ajung direct la milioane de oameni și sunt preluate de radiourile sau televiziunile partizane. Într-o societate polarizată, politicienii care incită prin specularea fricii și a resentimentelor au probabil mai mult succes decât personajele mai puțin interesante, care fac apel la latura noastră mai rațională.
Partidele politice care se opun tendinței anti-liberale sunt într-o dilemă serioasă. Dacă vor răspunde furiei și idealismului tinerilor și se vor deplasa prea la stânga, ele vor pierde voturi esențiale de la centru. Dacă aleg candidați de centru care propun reforme în locul schimbărilor radicale, vor pierde probabil susținerea tineretului înfierbântat.
Cu toate astea, libertatea trebuie apărată, ceea ce este posibil doar când amenințările sunt identificate corect. În momentul când oamenii încetează să mai creadă că demagogii pot fi opriți să facă rău, putem fi siguri că este deja prea târziu.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News