Lovitura lui Dragnea se va lăsa şi cu victime colaterale. Să le cunoaştem
Liderul PSD nu mai are motive să nu se gândească la o soluţie imediată pentru problemele sale personale, iar din acest punct de vedere niciun scenariu, oricât de nebunesc ne-ar părea la prima vedere, nu va putea fi tratat cu indiferenţă. Însă derapajele pe care le pregăteşte Liviu Dragnea, în caz că ele se vor şi concretiza, ar putea face mult mai multe victime printre cei ce se consideră azi susţinătorii săi şi posibili beneficiari ai acţiunilor sale decât sunt, aceştia din urmă, dispuşi să recunoască pe moment.
În ianuarie anul acesta, notorietatea lui Marcel Ciolacu şi a lui Paul Stănescu a depăşit graniţele Buzăului, respectiv Oltului, explodând cum nimeni nu şi-ar fi putut imagina, iar schijele rezultate zburând până la Tokio.
La originea surprinzătoarei detonări se aflaseră alte două nume grele ale momentului, unul făcând primii paşi pe calea afirmării politice în Teleorman, celălalt în Brăila.
Astfel, forţând demisia lui Mihai Tudose - într-un dispreţ total faţă de politica externă a României, dar sub imperiul unui sentiment al urgenţei pe care doar el îl putea înţelege pe deplin - Liviu Dragnea l-a lăsat pe premierul Japoniei fără interlocutor de acelaşi rang la Palatul Victoria.
A făcut-o în timp ce oficialul nipon lua avionul spre ţara noastră, context în care diplomaţilor japonezi aflaţi în stare de şoc le-a fost adusă la cunoştinţă disponibilitatea Bucureştiului de a-i trimite în întâmpinarea lui Shinzo Abe şi a delegaţiei sale pe Maricel Ciolacu şi Paul Stănescu, oferind totodată ca bonus şi un secretar de stat, şi pe ministrul Culturii.
Au trecut deja şase luni de la acel incident de proporţii şi s-au spus şi scris multe despre umilinţa la care a fost supus primul oficial japonez de acest rang care a vizitat România în ultimzul secol. S-au spus şi s-au scris totodată multe despre impactul devastator asupra credibilităţii diplomaţiei româneşti, despre faliile dintre factorii de decizie în materie de politică externă, nu în ultimul rând, despre nivelul de maturitate atins de puterea informală a lui Liviu Dragnea.
În schimb, au rămas cumva suspendate în zona straturilor rarefiate ale culiselor adevăratele motive care l-au împins pe liderul PSD să comită un gest atât de brutal. Gest potenţat de faptul că nu am mai aşteptat cu mazilirea rivalului Tudose măcar două zile, astfel încât avionul cu delegaţia premierului Abe să apuce să decoleze de pe Otopeni. Sigur că prăbuşirea Executivului de la Bucureşti după plecarea lui Shinzo Abe tot ar fi şifonat imaginea României, dar anvergura seismului ar fi fost astfel cât de cât redusă.
E limpede că fereastra de oportunitate pe care Dragnea a simiţit la acel moment că o are, dar mai ales posibila fragilitate a ei, l-a împins pe Dragnea să trateze fără scrupule un eveniment major de politică externă.
Dar trebuie remarcat că în ianuarie 2018 istoria nu făcuse decât să se repete. Cu un an înaintea episodului Abe - tot dintr-un sentiment de urgenţă, amestecat cu o nerăbdare şi autosuficienţă infinite - Dragnea împinsese Guvernul României spre un act sinucigaş: adoptarea OUG 13, pe întuneric şi în total dispreţ faţă de avertismentele lansate de partenerii strategici, opoziţie şi de stradă.
Consecinţele acelui act au fost dramatice pentru imaginea României în lume şi, pentru o anumită vreme, chiar pentru coaliţia de guvernare, care s-a văzut nevoită să facă paşi decisivi înapoi şi să-şi regândească strategia.
Foarte interesant, aşadar, firul roşu care leagă ianuarie 2017 de ianuarie 2018 este apetitul nedisimulat al lui Liviu Dragnea pentru acţiuni extreme prin care riscă să fie puşi în pericol toţi cei din jurul său: premier, partid, parteneri de coaliţie, Parlament, angajamentele României, locul României în spaţiul euroatlantic, economia ţării, stabilitatea socială, într-un cuvânt, predictibilitatea şi coerenţa Bucureştiului pe o sumă largă de dosare de interes strategic.
Consider grăitoare această trecere în revistă, azi, când semnalele privind intenţia liderului PSD de a juca din nou la ofsaid se înteţesc, iar din acest punct de vedere cele două momente reamintite mai sus nu fac decât să subţieze motivele pentru care, în epoca Dragnea, ai mai fi tentat să dai la o parte şi să tratezi cu indiferenţă scenariile cele mai nebuneşti.
Logica în care preşedintele PSD evoluează nu mai este demult una politică.
Este, în schimb, una dublu personală. De ce dublu? Pentru că trădează o componentă de termen scurt şi una de termen lung, iar ele sunt convergente.
Astfel, pe termen scurt, pe Dragnea îl interesează o formulă concretă prin care să îndepărteze pericolul iminent al pedepsirii sale penale în dosarul în care a fost deja condamnat pe fond şi - de ce nu? - în dosare mai vechi sau mai noi în care s-ar ajunge la el.
Pe termen lung, îl interesează, cum e şi firesc în asemenea situaţii, elementul de "sustenabilitate", dacă ne e permisă o astfel de exprimare... respectiv o răscolire cu efecte de durată a societăţii româneşti şi a legislaţiei din diverse domenii, de aşa natură încât să facă ireversibile loviturile blietzkrieg pe care speră să le dea în continuare, cu ajutorul unui guvern obedient şi a unui premier "neconflictual".
Din acest punct de vedere, niciun instrument nu va fi considerat prea toxic pentru a fi şi folosit. Nici măcar o ordonanţă de urgenţă (acum sau peste câteva săptămâni) şi, mai mult decât atât, nici măcar o ordonanţă de urgenţă "acoperitoare" pentru cât mai mulţi penali sau potenţiali penali din politică. De altfel, o ordoanţă cu o sferă de acoperire cât mai largă i-ar deschide două perspective: una de fructificat retoric, alta de jucat strict politic.
Prima - se va putea prevala de faptul că un asemenea act nu ar fi, "nici de data asta", cu dedicaţie pentru el, ba mai mult, în economia unei asemenea măsuri, cazul său poate părea doar marginal.
A doua - împărţind, din oficiu, şi cu alţii prada, i-ar putea extinde sprijinul, la firul ierbii, în rândul partidului şi al coaliţiei de guvernare, printre aleşii UDMR şi ai grupului minorităţilor altele decât cea maghiară, etc.
Liviu Dragnea ar putea avea nevoie de acest lucru, în măsura în care mărirea mizelor la care este dispus să recurgă se va face în primul rând pe spinarea propriului partid, costurile politice ale aventurismului lui Dragnea nefiind de ignorat de către social-democraţii care speră să mai existe viaţă şi după Dragnea, aşa cum a existat şi după Iliescu, şi după Năstase, şi după Ponta.
Nu este exclus ca o lovitură cruntă dată de Dragnea democraţiei şi în beneficiul celor certaţi cu legea să genereze o reacţie neaşteptată, de trezire a conştiinţei civice a acelei părţi a electoratului care şi-a manifestat deziluzia faţă de calitatea clasei politice prin absenţa la vot. Căci prezenţa la urne a unui procent apropiat de două cifre din cei care până acum au stat acasă va dilua practic ponderea PSD la un scrutin parlamentar.
Sunt multe umbre şi penumbre în jocul disperat al lui Liviu Dragnea pentru propria salvare. Căci e un joc în care, pe de o parte, e obligat să se gândească în primul şi în primul rând la el şi totodată e uriaşă ispita de a se gândi DOAR la el. Pe de altă parte, împrejurările sunt de aşa natură că, în ciuda faptului că dispune acum, în sfârşit, de premierul pe care şi l-a dorit şi de un guvern-marionetă cum România nu a mai avut de zeci de ani, Dragnea nu poate asigura de unul singur toate, chiar toate flancurile.
Sprijinul partenerului de coaliţie, oricât de mult ar încerca să-şi limiteze dependenţa de el, rămâne în continuare un factor major. Iar zona asta nu e scutită total de probleme. Una are ca sursă descentrarea tandemului Dragnea-Tăriceanu de condamnarea celui dintâi şi achitarea celui de-al doilea de către unul şi acelaşi complet. O altă sursă priveşte ambiţiile prezidenţiale ale lui Călin Popescu Tăriceanu, tot mai puţin disimulate de către liderul ALDE, pretenţii pe care, indiferent de ecuaţie, Liviu Dragnea nu i le poate satisface.
În acest context, vehiculul numit ALDE va cântări mult în calculele pe care şi le face liderul său, în perspectiva perioadei electorale încărcate, care debutează în 2019 şi se încheie abia în 2020, spre finalul acelui an. Iar acel vehicul, deşi unul foarte pătat deja, va trebui, într-o formă sau alta, să traverseze relativ intact această perioadă în care e perceput, şi pe plan intern, şi pe plan extern, ca un partid anti-stat de drept, complice la salvarea penalilor, într-o nefericită ciocnire cu valorile euroatlantice.
Orice mers cu capul înainte executat de ALDE şi Tăriceanu va atrage costuri politice pe care nu e sigur că cel din urmă îşi permite să le suporte. Sigur că asistăm la o viermuială politică în care totul, absolut totul pare a fi posibil, dar la fel de adevărat este şi faptul că există nuanţe care se pot dovedi, într-o zi, decisive.
Până la urmă, aşa cum arată lucrurile în acest moment, dintr-o acţiune la carotida statului de drept, omul politic Tăriceanu ar putea avea mult mai mutle de pierdut decât mai poate avea penalul Dragnea.
De pildă, şi nu e niciun secret aici, liderul ALDE nu şi-a epuizat, ÎNCĂ, toate resursele de personaj cât de cât frecventabil la Bruxelles, pe când Dragnea nu mai are aşa ceva de prin ianuarie 2017.
De văzut, aşadar, jocul pe sârmă pe care-l va face în următoarele ore, zile şi săptămâni Tăriceanu. Însă un lucru e cert: nu are încă motive să-şi lege centura cu explozibili la talie. De reţinut, însă, că orice formă de complicitate a liderului ALDE la atentatele pregătite de Dragnea - că e o complicitate directă, că e prin intermediari de teapa lui Tudorel Toader - va fi percepută de actori relevanţi - electorat, parteneri strategici - ca un gest de o violenţă extremă.
Iar privitor la partenerii României, luând în calcul reacţiile lor de până acum, e limpede că nu-şi vor putea permite luxul de a ignora un posibil dictat al lui Dragnea. România are noroc cu faptul că Bruxellesul, Washingtonul, Berlinul şi Parisul încă mai consideră că nu şi-au încheiat socotelile cu această ţară.
Sigur că rămâne o necunoscută anvergura şi duritatea eventualelor riposte, dar ele vor putea fi măsurate la momentul potrivit şi ne vor lămuri pe deplin nu dacă Bucureştiul mai este pentru ele o miză (căci va rămâne aşa ceva), ci mai degrabă cât de mare mai este miza numită Bucureşti.
Lucru care, sigur, va avea consecinţe concrete pentru evoluţia ţării noastre în perioada următoare.
O situaţie de care, cu siguranţă, şi preşedintele este conştient, lui Klaus Iohannis revenindu-i, de altfel, o mare responsabilitate în modelarea perioadei care va urma. În ciuda aparenţelor, şeful statului nu a rămas fără pârghii realiste de acţiune, iar interesul naţional, dar şi cel electoral îi vor dicta nu doar să se implice, ci mai ales să-şi facă vizibilă implicarea. Iohannis e obligat de împrejurări să lase o pronunţată impresie în acest sens, deopotrivă în ochii partenerilor strategici şi ai opiniei publice.
O opinie publică despre care se poate spune că şi-a pierdut în ultima vreme suflul care a ţinut în viaţă democraţia românească în ianuarie şi februarie 2017, dar care e greu de crezut că va rămâne imună la o scoatere violentă în decor a ţării, regizată de Liviu Dragnea.
Liderul PSD nu poate exclude încă acest risc, al reactivării străzii printr-o decizie care l-ar salva şi ar împinge România spre haos şi, mă încăpăţânez să cred, nici generaţia de azi nu va suporta ideea de a trăi cu gândul că a pus, prin non-combat umărul la succesul liderului PSD.
Dacă Dragnea va învinge, cu OUG-ul disperării de pildă, va fi de fapt o victorie asigurată în primul rând de autogol... golul pe care-l vedem de ceva vreme în spațiul generos din Piața Victoriei.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News