Cenzura este doar vârful aisbergului

Între o presă ce tinde să fie acaparată de consultanți și un mediu de afaceri vânat de politruci, România tinde să se îndepărteze de valorile europene pentru a cădea în prăpastia săpată cu răbdare de fratele cel mare de la Est. Cei ce conduc țara în această direcție pot avea în final succes cu o singură condiție: cedarea fără luptă a celor care vor avea cel mai mult de pierdut. E cineva pregătit pentru un asemenea deznodământ?

"Știu că cei care semnează pe ștatul de plată al statului paralel vor merge până în pânzele albe pentru a nega evidențele. Vor spune că nu există statul paralel, că în România drepturile și libertățile cetățenilor sunt respectate la virgulă și că toate dezvăluirile din presă sunt excepții ce trebuie ignorate. Este ceea ce face UM Digi 24, unde nu am auzit un cuvânt despre abuzurile la care sunt victime cetățenii. Adevărul nu poate fi însă negat la nesfârșit. Mai mult, sper că enunțând aceste adevăruri, în mod repetat, în spațiul public voi contribui la demascarea manipulării la care sunt supuși cei care aparțin unei minorități și care aleg să iasă în stradă pentru a proteja, fără voie, sistemul paralel", scria acum un an Călin Popescu Tăriceanu.

Probabil singurul capitol la care s-a ţinut de cuvânt, Tăriceanu a mers tot înainte cu "demascarea manipulării" precum soldatul sovietic în alte vremuri, "enunţând aceste adevăruri, în mod repetat", întocmai cum a promis.

Tributar unui discurs de anii '50, o perioadă altminteri atât de violent și repetat invocată de acest activist roșu cu papion de liberal, verbul lui Tăriceanu își găsește, pas cu pas, transpunerea în realitatea de zi cu zi.

Iar aici nu mai e vorba doar de loviturile pe care puterea politică le dă presei nealiniate și cărora enunțurile precum cele lansate de oameni ca Tăriceanu și Dragnea le oferă fundamentele filosofice și de legitimare.

Sigur că atacurile concertate și mai puțin cunoscute publicului larg la adresa presei pro-occidentale aduc un deserviciu uriaș societății în ansamblu, dar realitatea cotidiană este o țesătură mai complexă.

Din această țesătură mereu fragilă, două elemente sunt azi la fel de vulnerabile că presa incomodă: companiile din mediul privat (de la cele mici și mijlocii la multinaționale) și organizațiile non-guvernamentale.

Drama cea mare, așa cum o relevă nu doar intervențiile brutale ale lui Tăriceanu, ci și cele ale lui Liviu Dragnea (vezi chiar ultimul discurs al liderului PSD), este că ambele sectoare vor trebui să facă în curând alegeri pentru care nu sunt pregătite și care, indiferent de direcția în care vor fi asumate, le vor produce costuri uriașe; financiare sau de credibilitate, ori și de un fel, și de celălalt (acesta fiind scenariul cel mai plauzibil).

Vom reacţiona sau nu? Căci maşina a luat-o deja la vale.

Prin intermediul lui Petre Daea, un politruc care şi-a contruit cariera în Epoca de Aur, a continuat-o sub Năstase şi şi-o desăvârşeşte sub Dragnea şi Tăriceanu, guvernarea PSD-ALDE a început resuscitarea Alimentarei şi a Aprozarului, două fosile prin care dictatura, nu mai departe de acum trei decenii, exercita un control total asupra burţilor a 23 de milioane de români.

Prin primarul general Gabriela Firea, Bucureştiul este transformat, uşor-uşor, într-un adevărat Phenian. Mediul privat este alungat din universul administraţiei publice, iar concurenţa exilată, ceea ce pentru contribuabilii din Capitală se va traduce, natural, printr-o degradare fără precedent a calităţii serviciilor. În timp ce în marile municipii din Transilvania descentralizarea, atragerea de fonduri europene, dezbaterea publică şi inovarea au devenit elementele definitorii ale politicilor duse de administraţiile locale, la Bucureşti trăim reversul, tăvălugul etatist manifestându-se în toată splendoarea prin înfiinţarea de companii publice controlate politic (entităţi perfect ilegale, după cum s-a demonstrat recent).

În fine, proiectul putinist, avansat de Dragnea şi sprijinit de Tăriceanu, de zdrobire a ONG-urilor merge în linie dreaptă. Chiar dacă, sub presiuni de moment, s-au făcut uneori paşi tactici înapoi, ori a fost trasă o perioadă cortina tăcerii asupra subiectului, începând cu toamna lui 2018 tema a revenit energic în actualitate.

Şi nu este greu de imaginat că, pe măsură ce bate gongul electoral, virulenţa cu care această temă va fi împinsă în faţă va cunoaşte un vârf pe care nu-l putem anticipa decât dacă recitim discursul lui Dragnea din weekend şi aruncăm un ochi la ceea ce s-a întâmplat în Rusia lui Vladimir Putin. Unde, apropos, lucrurile au luat-o cu adevărat razna, din perspectiva înăspririi legislaţiei privind ONG-urile şi partidele de opoziţie, tot după un mare protest, cel din Piaţa Bolotnaia, din Moscova, de acum aproximativ şapte ani. Momentul lui Dragnea şi Tăriceanu s-a numit "Piaţa Victoriei, 10 august" şi, din câte se pare, şi-au găsit imediat sursa de inspiraţie pentru a trece la represalii de substanţă.

România arată prost în martie 2019, la capătul a doi ani și două luni de guvernare anti-națională și anti-occidentală, țara cunoscând azi punctul cel mai de jos de la perioada Năstase încoace.

În acele vremuri, România încă nu avea nimic construit diferit de ceea ce moștenise de la epoca Ceaușescu, însă avea perspectiva europeană și euroatlantică. A contat enorm existența acelei perspective, căci ea a fost până la urmă motorul construcțiilor ce au urmat, în materie de instituții democratice și aspirații de zi cu zi.

Azi, în schimb, România are (încă) la dispoziție construcția, adică ceea ce s-a realizat în perioada 2005-2016 (sigur, cu tot mai multe frâne începând cu 2012). Dar la nivelul elitei a dispărut însă perspectiva europeană și euroatlantică, dar a apărut cea de tip Putin-Erdogan.

Perspectiva europeană și euroatlantică încă se manifestă la nivelul publicului larg și al societății civile, dar în lipsa unei implicări pe măsura provocărilor riscul ca ea să devină irelevantă e uriaș.

La fel cum rolul jurnaliștilor trași pe dreapta de o putere politică sufocantă este nu de a se plânge, ci de a se replia și reacționa, la fel și rolul societății civile și al companiilor din mediul privat este de a-și uni forțele și a rezista.

Factura inacțiunii va fi mai mult decât împovărătoare și, după cum bine cred că știm cu toții, nu va fi loc pentru toată lumea să își rezolve problema părăsind această țară.

Să ne revedem cu bine!