Editorial București. Greu să-l iubești (dar ar merita să încerci)
Două lucruri bune a adus campania pentru aceste alegeri locale - restricțiile de afișaj impuse din cauză că încă e în vigoare starea de alertă și un soi de „capac” asupra atât de indigestelor concerte electorale.
Lumea și-a putut vedea de treabă, adică, și în mare parte asta s-a și întâmplat - aproape că ți-ai dori să se permanentizeze acest set de reguli, dar politicianul român nu e român până la capăt dacă nu trage și-un chefuleț, acolo.
Până la urmă, această perioadă n-a însemnat, cel puțin în cazul Bucureștiului, decât o tacită, dar vizibilă relaxare a restricțiilor sanitare. Cu numai câteva zile în urmă, în cea mai roșie dintre zonele roșii ale orașului - Centrul Vechi - câțiva polițiști duceau muncă de lămurire cu publicul: nici unul dintre ei nu purta mască de protecție. Pe-o bancă de pe Splaiul Independenței, însă, un om al străzii adormise cu masca pe față.
Plictiseala de dinaintea scrutinului se va face țăndări duminică: sondajele de opinie sugerează că Gabriela Firea și Nicușor Dan ar fi la egalitate, iar cu excepția sectoarelor 3 și 4, rezultatele sunt încă greu de anticipat.
Prezența la urne - în condițiile în care publicul-țintă al primarului în exercițiu e în mod tradițional mai disciplinat - va fi un indicator important.
Și încă o dată (a câta oară?), constatăm că alegerile locale într-un singur tur de scrutin (era cât pe ce să scriu "tun") împiedică atât dezbaterea propriu-zisă, cât și participarea largă la un exercițiu democratic. Dac-ar fi un meci de fotbal, organizatorii ne-ar lua banii la intrare, ne-ar permite să scandăm vreun sfert de oră, după care ne-ar da afară de pe stadion, cu recomandarea să ne uităm la televizor dacă vrem să vedem cum se termină.
Care pe care?
La fel ca nenumărate alte runde de alegeri, și confruntarea de anul acesta din București ne e prezentată de către cei direct interesați drept una „care pe care”, „pe viață și pe moarte”, „Grădina Maicii Domnului versus Infernul Sexomarxist”.
Când te uiți atent, însă, observi că evenimentele majore ale campaniei au fost două lucrări de infrastructură - Pasajul Ciurel și linia de metrou din Drumul Taberei - care s-au întins, amândouă, pe aproximativ un deceniu și la care mai e încă, oricum, de lucrat. Cam atât.
Blocurile politice mari (regret sincer că va trebui să-i dezamăgesc pe fanii/votanții ambelor) au tratat orașul cu un buget de circa un miliard de euro și care concentrează aproape un sfert din Produsul Intern Brut al României ca pe o mină cu regim intens de exploatare: ăsta e locul în care facem bani, repede și cu nemiluita, după care o tulim unde-om vedea cu ochii.
Rezultatele? În această vară, cartiere întregi au rămas fără apă caldă, iar la iarnă le va veni din nou rândul - și lor, și altora.
O ploaie mai zdravănă - prin octombrie, după alegeri - va opri pentru ore bune, din nou, circulația. Rețeaua de canalizare nu va face față, apa va răbufni pe șosele, va umple pasajele și va face impracticabile acele trotuare încă neocupate cu totul de automobile.
Un părculeț de cartier cu trei leagăne și două tufe va dispărea peste noapte, ca să fie înlocuit de un bloc câș, ridicat la repezeală. În coasta unuia dintre parcurile mari (dacă nu chiar pe o porțiune a lui) va răsări un „complex rezidențial/dă biznis” care poate aduna mii de persoane, dar a cărui parcare are cel mult câteva sute de locuri.
În centrul orașului - zona zero, cum ar veni - clădiri întregi vor fi în continuare cât pe ce să se prăvălească, pentru că terenul de sub ele e considerat mai profitabil decât prezervarea țesutului urban.
În cazuri extreme, în fine, va mai lua foc un local. Ambulanțele o să întârzie din cauza traficului. Spitalele vor fi nepregătite.
Autostrăzi suspendate
Bucureștiul, cu alte cuvinte, are nevoie de o recunoaștere legală a statutului său special - să mă ierte clujenii dacă-s prea caragialian-capitalist - care presupune o reformă a administrației publice, și ea, mult întârziată în întreaga Românie.
Membrii unui Consiliu General și angajații unui minister al transporturilor care nu pot sau nu vor să înțeleagă că un abonament unic, valabil în întreaga rețea de transport în comun, este obligatoriu într-un oraș mare în anul 2020 nu își merită salariile.
Constatarea e la fel de valabilă atunci când vine vorba de răspunderile Ministerului Economiei și de cele ale companiei locale de termoficare, în momentul în care dă iarăși frigul, iar conductele încep să plesnească.
Nici măcar nu putem deschide cu adevărat discuția despre infrastructura școlară și cea culturală, esențiale în orice oraș/metropolă: cu excepția sălilor chinuite ale Cinematecii Române și a celei de la Institutul Francez, Bucureștiul a reușit contraperformanța de-a pune lacăt pe toate cinematografele din centru (de cele din cartiere nici nu mai încape vorba).
Mi se va răspunde, cu o oarecare îndreptățire, că n-am decât să alerg pe la multiplexuri dacă-mi trebuie filme, dar - din nou - haideți să ne uităm mai atent în jur: ce spune despre un oraș faptul că în buricul lui dai cel mai adesea doar de cârciumi, magazine de lux, farmacii și cazinouri?
Tot luând-o de la zero aproape la fiecare ciclu electoral, Bucureștiul a săltat bezmetic de pe o autostradă fantasmagoric-suspendată pe alta până când a alunecat în gol. Înainte să mai viseze cineva să-l facă, vezi Doamne!, cine știe ce oraș de vis (și prea puțin contează că cineva visează la un București interbelic idealizat care n-a existat, de fapt, vreodată sau la un Las Vegas țambalagit), poate c-ar fi cazul să începem - modest - prin a-i opri căderea.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News