Interviu. Nicu Alifantis, artistul cu trei tovarășe de drum

A împlinit anul acesta 64 de ani. Cântă de-o viață. Și a înfrumusețat mii de alte vieți, cu muzica lui. Trei tovarășe de drum a păstrat mereu lângă sine: muza, chitara și poezia. Le-a rămas fidel, iar povestea lor comună a devenit un reper în folkul românesc. NICU ALIFANTIS vorbește despre prietenie, inspirație, timiditate și... armată, într-un interviu plin de onestitate și umor acordat emisiunii „Digicult”.

Fanii îl știu, de decenii întregi, cu chitara în mână. Dar primul instrument al lui Nicu Alifantis a fost altul. Iar favoritul său, un... al treilea.

NICU ALIFANTIS, muzician: Pe-ai mei i-a îngrozit faptul că eu voiam tobe. Când am fost întrebat de ai mei, am zis din prima tobe. Fiind instrumentul pe care eu îl iubesc cel mai tare. În mintea lor se acompaniază, nu se cântă. Și-atunci au zis că-s cam gălăgioase, ocupă loc mult, sunt multe, n-ai vrea tu un acordeon? "Dacă nu-mi luați tobe, luați ce vreți voi".  Și mi-au luat un acordeon din ăsta, "Timiș", mi-au făcut rost de un profesor, un băiat tânăr, nu mai țin minte cum îl cheamă, care m-a învățat un an de zile "Trandafir de la Moldova". Drept care, îl urăsc pe cântec - mă rog, îl uram - atât pe cântec, cât și pe instrumentul cu pricina, rău de tot.

Primul profesor de acordeon n-a lăsat amintiri vesele. Cel de-al doilea s-a dovedit, însă, mult mai inspirat: a adus în viața băiatului de 7 ani ceva care avea să devină un partener de cursă lungă: chitara. Totuși, cele dintâi cuceriri tot acordeonului i s-au datorat.

NICU ALIFANTIS, muzician: La grădiniță și în primul an de școală, la clasele primare, eram cu acordeonul la serbări (am și poze de-atunci), cuceream! Eram tare! Sigur că chitara... aia era! Te duceai în Grădina Mare, te duceai pe faleză, te duceai la ștrand, oriunde se putea cânta cu chitara. Și devenise aproape un obiect indispensabil. Așa cum plecam cu geanta de cărți la școală, în cealaltă mână era chitara.

Ușor-ușor, după succesele la serbări și premiile la concursuri, Nicu Alifantis a devenit o vedetă locală.

NICU ALIFANTIS, muzician: Da, era un sentiment de... ceva bine. Pe urmă a apărut Clubul Tineretului, unde se întâmplau tot felul de pregătiri pe diverse domenii, eu m-am dus la teatru. Pentru că acolo era amuzant, se spunea poezie, se făceau spectacole de muzică și poezie. Așa am intrat în Teatrul "Maria Filotti", așa am căpătat primul rol în care făcut și figurație, dar și primul rol în care cântam muzica lui Mircea Florian. Așa a început cu totul în 72, cu "Philadelphia, ești a mea". (...) Așa am primit prima comandă de la Dumitru Dinulescu, regizorul, pentru "Furtuna" lui Ostrovski. Și așa m-am apucat eu de muzica de teatru.

Când ești un artist obișnuit cu scena și sălile pline, e greu de crezut că, dincolo de omul de lume, se ascunde un timid. Și totuși... așa stau lucrurile cu Nicu Alifantis.

NICU ALIFANTIS, muzician: Eu am fost un timid, toată viața, și am și rămas, în continuare. Mai fac eu pe durul, așa, nu-mi iese-ntotdeauna, dar mă rog... Cert este că timiditatea asta m-a făcut să-mi fie groaznic de rușine de oamenii cu care veneam în contact și care investeau în mine, îmi acordau credit. Regizori, actori... Și-atunci, automat, chestia asta m-a făcut să fac tot ce pot eu, ca să merg mai departe și să fie bine. (...) Într-un fel, chiar sunt fericit că am rămas așa, pentru că și emoțiile pe care le am la spectacole, la întâlniri, la public fac bine, fac al dracului de bine. Recunosc că acum le controlez, dar sunt momente când mă domină. Mă domină și fac față cu greu.

Dacă-l știi de-o viață cântând, îți imaginezi că drumul lui Nicu Alifantis a fost întotdeauna unul muzical. Greșit. Părinții îl visau medic.

NICU ALIFANTIS, muzician: Ca să le închid gura alor mei, am dat de două ori - o dată în vară și o dată în sesiunea de toamnă - la Medicină, le-am demonstrat că sunt incapabil să fac treaba asta. Eu văzându-mi, discret, în continuare, de treaba mea cu muzica, lucru care nu-i încânta foarte tare. Până la urmă, ca să scap de gura lor, m-am cerut în armată. Și am plecat la oaste. Ăia nu voiau să mă ia, erau drăguți cu mine, încercau s-o amâne un pic, așteptau să intru și eu, dracului, la facultate, odată, să nu fac un an și 4 luni, ci 9 luni, câte trebuia făcute la studenți. (...) Eu, nu și nu, că vreau la oaste. Și-au zis "Bine, mă, dacă ești fraier, hai!". Și am ajuns la Transmisiuni, la Buzău. Tot a fost bună și chestia asta, din mai multe puncte de vedere. În primul rând că, pentru un bărbat, e o educație binevenită. O perioadă în care te confrunți cu alte lucruri decât întâlnești în viața de zi cu zi sau în viața civilă. Sigur că nu era pe gustul meu, dar mi-a plăcut, ca idee, că acolo eram eu cu mine și trebuia să înfrunt o groază de obstacole care mi se păreau absurde.

Dincolo de absurdul ei, armata a venit la pachet cu beneficii neașteptate.

NICU ALIFANTIS, muzician: În primul rând că am învățat Morse, ceea ce n-a fost rău deloc; mi-am lăsat mustață - a fost prima mea mustață, mai târziu a apărut povestea cu barba. Apoi, ce să zic, acolo l-am cunoscut pe Mitran. Am întâlnit niște oameni extraordinari și-acolo. Era comandantul unității, colonelul Pană. El mi-a dat un bilet de voie în alb, de câte ori aveam de mers la Cenaclul Flacăra, pentru că eu, ca fraierul, când am debutat la Flacăra, în 74, eram în concediu de la oaste.  Separat de permisii și alte alea. Eu m-am dus la Cenaclu, am debutat, săream gardul la unitate, mă duceam la București, cântam la Cenaclu, mă-ntorceam, de parcă nimic nu se-ntâmpla. Eram prost de-a dreptul, pentru că n-am realizat că o să apară revista Flacăra, unde se scria de chestia asta. Și aveam un caporal, unul Deliu îl chema. Și avea ăsta o bucurie să mă pună să spăl WC-uri, după ce mă întorceam de la Cenaclu, de la cântări...  Am dormit și la "țambal", o dată... "Țambal" e arestul, unde dormi fără pătură, fără saltea, fără nimic. M-au prins o dată sărind gardul.

Nicu Alifantis a rămas celebru în armată nu doar prin "actele de insubordonare".

NICU ALIFANTIS, muzician: Locotenentul Iacob, Dumnezeu să-l odihnească, un băiat tare bun, și ăsta, era și șmecher, era haios rău de tot, mie mi-a plăcut tare mult de el, m-a chemat într-o zi și-a zis: "Băi, soldat! Tu știi, bă, cine a făcut armata în unitatea asta?". "Nu știu, să trăiți!". "Aurelian Andreescu! Bagă-ți mințile-n cap!". După un timp, Gyuri Pascu povestea, Dumnezeu să-l odihnească, că el a ajuns și-a făcut armata în aceeași unitate. Tot Iacob l-a luat: "Băi, soldat! Tu știi cine a făcut armata aici?". "Nu știu, să trăiți!". "Alifantis, bă, bagă-ți mințile-n cap!".

Nicu Alifantis a făcut armata. Nu s-a făcut, însă, și doctor. Părinților le-a luat mult până să-i aprobe alegerea.

NICU ALIFANTIS, muzician: Târziu s-au împăcat cu gândul că eu sunt, totuși, un artist apreciat. Că am devenit un artist apreciat. Le și plăcea, când veneau la spectacole. Dar oful lor, sunt convins că amândoi s-au dus cu oful ăsta: că puteam să mă fac un om "mare".

Artiștii sunt cunoscuți pentru talentul, dar și pentru orgoliul lor. Se vorbește, adesea, despre rivalități în lumea muzicii. Nimic mai fals, susține Nicu Alifantis.

NICU ALIFANTIS, muzician: Lucrurile sunt foarte simple. Din păcate, alții le complică. Sau își fac ei de lucru... N-au de ce să existe nici orgolii, nici rivalități, astea sunt niște tâmpenii, pentru că niciun artist nu ocupă locul altui artist. Fiecare artist are poteca lui pe care merge, pe care și-o bătătorește, pe care ajunge s-o stăpânească și să fie el cel mai tare acolo.  Nu poți spune că X și Y sunt în competiție, nu există așa ceva! Ce-i aia competiție? Niciodată Baniciu n-o să cânte ca Vintilă, cum Alifantis n-o să cânte niciodată ca Andrieș. Noi ne întâlnim de amar de ani, deja sunt ani, discutăm de 30 spre 40 de ani, chiar. În care ani am fost umăr la umăr, am trecut prin bune și rele, ne-am văzut de ale noastre, ne-am ajutat, ne-am telefonat, ne-am încurajat, ne-am plimbat, pur și simplu, sau am bârfit - pentru că e foarte plăcut să bârfești, de ce nu? - dar nu cred că poate fi vorba de vreo ură sau vreo competiție, astea sunt idei atât de românești, ca și povestea cu capra, încât dacă nu le aveam, ni le inventăm. Ele nu există, sunt inventate Dumnezeu știe de ce.

Unii muzicieni sunt celebri pentru prieteniile care rezistă de amar de vreme. Alții și-au trecut în cont dispute plecate chiar de la... conturi.

NICU ALIFANTIS, muzician: Sunt atât de mulți bani, de-i o bătaie pe banii ăia, de numa'-numa'! E o prostie îngrozitoare, oameni bătrâni se ceartă, se bălăcăresc prin presă sau prin tribunale, după o tinerețe frumoasă petrecută împreună, după succese... e păcat de Dumnezeu să distrugi la bătrânețe. (...) Bine, e și disperarea asta după cancan, e și disperarea că, dacă nu mai putem foarte tare artistic, hai să inventăm chestii. Nu!

Pe 31 mai a fost ziua lui Nicu Alifantis. Până să-și primească darurile, le-a făcut chiar el un cadou fanilor săi: volumul 45 de poeme la întâmplare. O carte lansată deloc întâmplător, în anul în care sărbătorește 45 de ani de carieră.

NICU ALIFANTIS, muzician:  Treaba asta cu poezia e o mică cochetărie... Recunosc că îmi place, dar nu am suficient de multă încredere în mine, n-aș putea spune că mă simt atât de stăpân pe mine cum mă simt cântând. Mă bucur foarte tare că, în ciuda faptului că, iată, sunt deja trei cărți care "s-a întâmplat" să apară, am rămas în continuare fidel poeziei de bună calitate. Nu că aș scrie eu poezie de proastă calitate, dar pentru faptul că sunt convins că poezia poeților clasici, contemporani, moderni, români sau nu, este mult mai interesantă de pus în valoare din punct de vedere muzical, decât să-mi iau eu să-mi cânt versurile. Sigur, există cazuri absolut fericite, vezi Andrieș sau Valeriu Sterian, care aveau niște versuri superbe, pe care și le puneau pe muzică. Și le cântau. Mai e ceva. Bine, eu am vreo cinci cântece pe textele mele. Dar am încercat, am luat o poezie la întâmplare, din cele apărute în "Scrisori nedesfăcute", prin 1997. Și am vrut s-o pun pe muzică. Nu s-a putut! Nu iese! Gata! "Descărcarea" pesemne se face când scriu, acolo rămâne și s-a dat totul afară. Când fac un cântec, la fel se întâmplă lucrul ăsta. Probabil că asta e, așa a fost să fie.

Poezie transformată în cântec. Emoția unui vers, înnobilată cu armonii. Nicu Alifantis nu are o explicație pentru magia de care este "responsabil".

NICU ALIFANTIS, muzician: A fost să fie! Habar n-am! Mi-e greu să spun "Da, uite, asta e rețeta..." Nu, curge, vine, e acolo cineva, veghează... Se-ntâmplă. Sigur că pot să inventez o filosofie întreagă. Nu e! Sigur că, dacă eu citesc o poezie, îmi place, simt că sunt acolo, în povestea aia, mă identific, am un numitor comun, ea are un ritm și o muzică printre versuri. Există! Și muzica, și ritmul sunt acolo! Probabil că așa mi-a dat mie Dumnezeu, să pot să le găsesc acolo, să le identific mai repede decât alții. Dar ele există. Există poeți care mi-au plăcut foarte tare și n-am reușit să-i pun pe muzică atât cât mi-aș fi dorit. De exemplu, la Ion Barbu, pe care-l iubesc foarte tare, mi-aș fi dorit să fac și "Riga Cripto și Lapona Enigel". Nu am reușit! N-am fost să fie! Spre deosebire de "După melci", care a curs fără probleme. Există Voiculescu, îmi place foarte tare... Sunt o groază de poeți pe care-i iubesc foarte mult și-i citesc cu mare plăcere, dar n-a fost să iasă niciun cântec pe poeziile lor.

În anii 80, Nicu Alifantis lansa un cântec dedicat Capitalei: "București, oraș al poeziei". Mai are urbea suficiente resurse pentru a inspira piese noi?

NICU ALIFANTIS, muzician: Sunt, încă, locuri frumoase, sunt locuri care, vrând-nevrând, bătându-le, străzi pe care, dacă mergi, automat cade istoria peste tine și te astupă, te învăluie și te cheamă să meditezi la ea. Din păcate, e o viață foarte agitată, foarte dură, foarte cu multe probleme și atunci probabil că lumea privește foarte mult în jos. Ceea ce pe străzi e foarte bine dacă ți-ai arunca privirile mai stânga-dreapta, mai către sus, pentru că ai multe lucruri de văzut. În primul rând, vezi fețele oamenilor și poți să te strecori, pe trotuar, și printre oameni, din punct de vedere fizic, dar te poți strecura și printre tipologiile și problemele lor, într-un fel ducându-ți în spinare problemele tale. Or, lucrul ăsta e bine să se-ntâmple: să privim oamenii, să privim casele, să privim copacii, să ne amintim pe unde am mai fost, când am mai fost, să nu mai fim atât de înverșunați și atât de încrâncenați pe răul care transpiră pe lângă noi și prin noi și din noi. Și-atunci cred că lucrurile s-ar mai îmbunătăți un pic, și cu noi înșine, și cu cei din jur. Mai cred foarte tare că orice oraș are farmecul lui și trebuie iubit.

Nicu Alifantis se consideră un răsfățat al publicului, după 45 de ani petrecuți pe scenă. Generos, crede că a venit timpul ca o nouă generație de muzicieni să ajungă în prim-planul muzical.

NICU ALIFANTIS, muzician: Îmi place foarte tare ceea ce fac, "chestia" asta cu cântatul, recunosc, nici nu consider că suntem mari vedete, nici eu, nici ai mei, din generația mea... Consider că e momentul să vină o generație tânără, să ne ia locul... Chiar trebuie să se-ntâmple lucrul ăsta, pentru că avem și noi o vârstă și e păcat să se întrerupă un ciclu, un "bulgăre". E bine să-l lași să se rostogolească, să mai acumuleze câte ceva.

Până să vină noii corifei, Alifantis și colegii săi de generație definesc folkul românesc. Ce îi definește pe ei? O viață în care munca, inspirația, succesele și prețuirea fanilor alcătuiesc ecuația perfectă. O viață cu multe bucurii și cu lecții bine învățate.

NICU ALIFANTIS, muzician: În primul rând trebuie să-mi respect foarte tare partenerii de scenă, să-i respect și să înțeleg și să apreciez foarte mult munca celor care sunt în spatele scenei. Apoi, pe scenă trebuie să mai înveți că e frumos să te înclini în fața celor care au venit să-și "piardă vremea" cu tine, a celor din sală, să-i respecți. Pentru că, dacă n-ar exista oamenii ăia acolo, tu n-ai exista pe scenă. Pentru că n-am prea auzit de mari vedete fără public în sală.

(REPORTER: DIANA POPESCU)

• Etichete:
• muzica
• nicu alifantis
• viaţa
• cariera
• interviu digi24

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei