Cum s-a dezvoltat România? Adevăruri mai mult sau mai puțin știute despre economie

A trecut anul Centenarului, dar ne uităm puţin în spate, la cei 100 de ani care s-au scurs de la Marea Unire, la cum a evoluat economia, nivelul de trai şi la cum s-a dezvoltat această ţară. Intenţia a fost de a vedea linii directoare, de a trage concluzii şi mai ales învăţăminte. Cine nu cunoaşte istoria riscă să o repete.

Şi în acest demers, descoperim că România, mai mică sau mai mare, s-a dezvoltat mai bine cu ajutorul capitalului străin. Şi atunci când am avut puseuri naţionaliste, lucrurile au ieşit prost. Ar trebui să fie o lecţie clară pentru momentul actual, în care avem din partea puterii un discurs acid la adresa grupurilor străine, o exacerbare a naţionalismului.

În cei 100 de ani am avut câteva urcuşuri, dar prea multe coborâşuri.

Începuturile. Modernizare cu ajutorul capitalului străin

Pentru început, ar trebui să vedem cum am ajuns la România Mare, de acum 100 de ani. Vechiul Regat devenise o putere regională. A avut un rege destoinic, de origine străină, care în cei 47 de ani cât a stat pe tron, a muncit mult să ridice ţara.

Vechiul regat cunoscuse o modernizare accelerată timp de aproape 50 de ani. Avea multe de recuperat dată fiind întârzierea sa.

În perioada premergătoare primei conflagraţii mondiale, Produsul Intern Brut al României era cu 14% mai mare decât media mondială. PIB-ul pe cap de locuitor depăşea o mie de dolari. Era la jumătate faţă de ţări vestice, dar România era un lider economic şi politic regional.

Leul era o monedă convertibilă în orice colţ al Europei. Era la paritate cu francul francez şi la Paris sau Viena se putea plăti fără nicio problemă cu lei.

Carol I a vrut, înainte de toate, să modernizeze infrastructura vechiului regat. Au fost construite clădiri administrative, poduri şi căi ferate noi.

România îşi finanţează procesul de dezvoltare cu împrumuturi luate de pe pieţele internaţionale. În timpul domniei lui Carol I ţara s-a împrumutat îndeosebi în Germania, ceea ce a avut un impact puternic asupra Vechiului Regat. Pe lângă dobândă, creditorii externi cereau acces la resurse şi în diverse ramuri ale economiei.

Cine controla industria într-o economie preponderent agrară

Aşa au ajuns germanii să controleze până la Marea Unire 35% din industrie, urmați de britanici, cu 25 %, olandezii cu 13%, francezii cu 10 % și americani cu 5,5%. Era benefic pentru ambele părţi. Străinii veneau cu finanţarea şi tehnologia, iar România beneficia de dezvoltare.

Procesul de modernizare şi industrializare a fost totuşi limitat ca impact. În industrie lucrau doar 130.000 de oameni, adică o parte infimă din populaţia Vechiului Regat, care ajunsese în 1915 la 7,7 milioane de locuitori.

Salariul mediu în industrie era de 60 de lei pe lună, echivalentul a 200 de kilograme de pâine. Astăzi, cu salariul mediu pe economie se poate achiziţiona de trei ori şi jumătate mai multă pâine.

Însă cu toată modernizarea, România era o ţară agrară. 80% din populație era la sate.

Polarizarea socială era uriaşă. Speranţa de viaţă era redusă comparabil cu alte ţări, mortalitatea infantilă - la cote înalte, iar gradul de alfabetizare nu ajungea nici măcar la 40% în 1912.

Unire plătită scump. Greșelile care s-au făcut

O astfel de țară intră în război. Însă slăbiciunile se vor vedea de la început. Cei doi ani de neutralitate până în 2016 sunt folosiţi pentru pregătire. Statul cheltuieşte 800 de milioane de lei aur în neutralitate pentru înzestare, o înzestrare care însă chiar şi la momentul în care se trage primul foc, lasă mult de dorit.

România în Primul Război Mondial

În mentalul colectiv, Marele Război înseamnă doar luptele de la Mărăşti sau Mărăşeşti, acte de eroism incontestabil, hiperbolizate mai ales de istorigrafia comunistă. Dar în aceeaşi conflagraţie am avut înfrângerea de la Turtucaia sau luptele pierdute ruşinos pe Jiu. Sunt combinaţii de incompetenţă a ofiţerilor, defetism şi tehnică rudimentară.

În doar un an şi patru luni de conflict, România înregistrează 340 de mii de morţi şi 230 de mii de grav răniţi. Enorm de mult. Rezistenţa pe linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați din vara lui 1917 a fost posibilă şi datorită promisiunii unei reforme agrare pentru ţărani, cei care reprezentau grosul forţei combatante.

O conjunctură favorabilă face posibilă Marea Unire. Față de 1914, suprafața arabilă a țării era mai mult decât dublă, iar cea acoperită cu păduri se triplase. Infrastructura feroviară crescuse de două ori și jumătate, însă era... ca după război. Venitul naţional al noii Românii era cu 45% mai mare decât cel vehicului regat. Dar PIB-ul pe cap de locuitor scăzuse cu 30%. Pagubele, războiul, îndatorarea îşi spuneau cuvântul. România trebuia reconstruită. Nu doar că era o sarcină uriaşă, dar au mai fost şi greşeli, unele majore.

De la o ţară cu excedent bugetar şi comercial, România ajunge la deficite uriaşe şi la importuri masive de cereale pentru că în ţară nu mai existau rezerve nici măcar pentru a asigura sămânţa.

România a calculat pagube de război de 72 de miliarde de lei aur, o sumă care depăşea PIB-ul ţării din 1920. Pagubele au fost considerate supraestimate şi la Conferinţa de pace de la Paris, României i se recunosc distrugeri la mai puţin de jumătate faţă de cele avansate şi primeşte dreptul la despăgubiri de 600 de milioane de dolari.

Însă după unire, România preia şi datoriile ale provinciilor. Cel mai mult atârnă însă cele făcute pentru a susţine efortul de război. Finanţele publice sunt precare, cu deficite uriaşe şi soluţia este devalorizarea masivă a monedei. Între 1916 şi 1922 preţurile crescuseră de 22 de ori. Pentru comparaţie, în ultimii 28 de ani, preţurile din România au crescut de 41 de ori. Inflaţia a fost influenţată de emisiunile BNR fără acoperire. Un şoc puternic a fost resimţit în urma pierderii rezervei de aur de 93 de tone - trimisă în Rusia şi nerecuperată din URSS. Leul de la paritatea de unu la unu cu francul ajunge să valoreze de patru ori mai puțin decat moneda franceză, în condițiile în care și aceasta se devalorizase.

În provincii circulau monede diferite

Ţara avea nevoie de o uniune monetară. În provincii circulau diferite monede. În Banat, Transilvania și Bucovina existau coroanele, în Basarabia două tipuri de ruble, iar Vechiul Regat avea culmea! și el două tipuri de bilete de valoare- leul românesc și așa numitul leu BGR. Era o monedă din perioada ocupației, introdusă de Administraţia Militară Germană și emisă de Banca Generală a României care avea acționariat nemțesc. Au fost bani fără acoperire. Pur și simplu, hârtii, însă cu putere de circulație. Iar statul român a trebui să le accepte pentru că ele erau în posesia populației.

„Unificarea monetara a fost un moment istoric foarte important şi foarte greu pentru că a trebuit să punem cap la cap două sisteme şi să facem din două unul”, spune consilierul guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu.

Unificarea monetară a fost realizată în cursul anului 1920, în baza unor împrumuturi pe care statul român le-a contractat de la BNR pentru acoperirea bancnotelor străine retrase din circulaţie. Următorul pas era revalorizarea leului şi revenirea lui la convertibilitate. Au fost mai multe încercări, din care cea mai serioasă a fost cea din 1929. Însă venea Marea Depresiune şi efortul devenea deja inutil.

Cum s-a făcut reforma agrară

În 1921 se înfăptuieşte reforma agrară, promisă din 1917. Au fost expropriaţi 22 de mii de mari proprietari care au dat 6 milioane de hectare de teren agricol, păduri şi fâneţe. Moşierii cedează 60% din suprafețe către țărani, contra cost, într-un sistem care implică garanţia statului cu titlu de rentă, purtătoare de dobânzi.

România devine o ţară a micilor proprietari. 75% din exploataţiile agricole aparţin ţăranilor cu mai puţin de 5 hectare, cu care fac agricultură de subzistenţă. Producţia agricolă de dinainte de război este atinsă abia în 1929.

Anii '20 au fost dominaţi de guvernări liberale şi de un nou concept de dezvoltare, puternic naţionalist. „Prin noi înşine” era sloganul liberalilor, care a pus în primul rând dezvoltarea capitalului intern. Doar că el era slab dezvoltat şi limitat.

Alex Mihai Stoenescu, istoric: „Începe preocuparea pentru modernizarea României, inclusiv a învăţământului, toate astea îl făceau pe Ionel Brătianu încrezător că va putea conduce un stat care să nu mai apeleze la împrumuturi străine, să nu mai facă compromisuri şi să trăiască din rezultatele propriei economii”.

Curentul naționalist în economie

Legea minelor din 1924 introducea noi reguli care au dus la eliminarea companiilor străine. A existat intenţia de a scoate firmele provenite din ţările învinse, dar apoi s-a extins şi către vechii aliaţi. România a ajuns la conflicte cu marile companii străine, cele care ajutaseră ţara să se dezvolte. Curentul naţionalist a fost însă dominat în epocă - era vizibil şi în alte ţări. Aceeaşi atitudine o avea România şi în comerţul extern, cu foarte multe bariere vamale care restricţionau, administrativ sau tarifar, multe importuri, pentru a proteja producţia internă.

Ioan Scurtu, istoric: „Dorinţa lui Vintilă Brătianu ca România să deţină din această industrie 60% şi capitalul străin doar 40% s-a dovedit exagerată sau prea curajoasă”.

Relaţiile diplomatice cu Marea Britanie şi America, ţările care controlau petrolul românesc, s-au înrăutăţit. Exporturile au fost boicotate, iar moneda naţională - atacată din toate părţile. Trusturile petroliere au reuşit mai apoi să obţină concesii de la România presată de datorii.

În 1928 guvernarea este preluată de ţărănişti, după ce viziunea îngustă a liberalilor şi-a arătat limitele. Noua putere vine cu o viziune total diferită. Încurajează capitalurile străine, elimină mare parte din barierelor tarifare şi contractează împrumuturi străine.

E o deschidere importantă, dar criza venise, România avea nevoie de finanţare şi trebuie să facă concesii importante. În lucrarea „România şi Europa. Acumularea Decalajelor”, profesorul Bogdan Murgescu aminteşte de apariţia unui consilier tehnic francez la BNR, cu drept de control asupra plăţilor. Practic, era un supervizor străin.

România în Marea Criză

Marele crah era în desfăşurare, iar România, deşi mai puţin lovită decât alte ţări, a suferit. Criza s-a făcut simţită prima dată prin scăderea masivă a preţurilor în special la produsele agricole al căror preţ a ajuns, în anul 1931, la jumătate faţă de nivelul anului 1929. Criza a lovit şi instituţiile de credit care, afectate de lipsa de încredere a clienţilor, s-au confruntat cu retragerile capitalurilor străine şi a depunerilor interne. Drept consecinţă, au apărut falimente răsunătoare, cum sunt cele declarate de Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Marmorosch Blank sau Banca Berkovitz.

În această perioadă, nivelul de trai a scăzut drastic. În anul 1933, indicele general al salariilor nominale reprezenta 63 % din cel al anului 1929. O situaţie extrem de grea era cea a salariaţilor publici, ale căror salarii au fost supuse unor reduceri succesive, cunoscute sub numele de "curbe de sacrificiu". Salariile reale au scăzut, totuşi, într-un ritm inferior celor nominale, datorită deflaţiei persistente.

Un punct de cotitură în perioada interbelică a fost venirea pe tron a regelui Carol al II-lea, în locul fiului său Mihai, în 1930. A fost ajutat de ţărănişti în special, de Iuliu Maniu, cu care va ajunge ulterior la conflict. Ca prinţ dăduse dovadă de o moralitate îndoielnică, ca rege s-a dovedit o fire autoritară. Reuşeşte să impună guverne şi pe final de domnie chiar instaurează un regim autocrat. În jurul său se formează o camarilă, un grup al intereselor, inclusiv de afaceri. Suveranul nu a fost străin nici de afacerea Skoda, un contract uriaş de înzestare pentru armată, la suprapreţ, o anchetă închisă de Curtea de Casaţie pentru că risca să zguduie întreaga structură politică a ţării.

Economia României reuşeşte să avanseze. În 1930 existau 270 de mii de firme în România. Tot în acelaşi an funcţionau peste 1000 de bănci si cooperative de credit, inclusiv cu sucursale. Ţara reuşea să-şi asigure din producţia internă bunurile de larg consum. Încă era puternic dependentă de importurile tehnologice. Oraşele crescuseră, industria asigura peste 30% din venitul naţional, pe când agricultura genera 35%. Însă existau discrepanţe mari între aglomerările urbane şi sate. În acestea din urmă domina sărăcia lucie.

Perioada interbelică este idealizată, însă evoluţia a fost asimetrică în societate şi sinuoasă în ansamblu. Între 1926 şi 1939, în 13 ani, PIB-ul pe capia creşte cu mai puţin de sapte la sută. Media e de mai puţin de 0,5% pe an. Chiar dacă e un interval care include Marea Depresiune, tot e puţin. Şi după depăşirea efectelor crizei, economia avansează tot greu.

România sfâșiată. Țara ca o mare pradă

La 20 de ani de la Marea Unire, România nu reuşea să recupereze decalajele. PIB-ul per capita era de aproape trei ori mai mic decât în Franţa şi de cinci ori mai mic decât în Germania şi Statele Unite.

România Mare nu avea să mai dureze. În 1940 sunt pierdute teritorii în noua arhitectură europeană a Alianţelor. România intră în război în 1941 contra URSS şi sfârşeşte alături Armata Roşie. La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, România este în categoria ţărilor învinse. Ţara pierde 20% din teritorii, iar populaţia scade cu cinci milioane, de la aproape 20 de milioane. Aproape un milion de oameni mor, sunt dispăruţi sau deportaţi.

Pagubele sunt uriaşe: 3,7 miliarde de dolari la valoarea din 1938. România trebuie să plătească pagube de război Uniunii Sovietice. Plata se face în mărfuri, însă la preţurile din 1938, mult sub cele de la finalul războiului.

Chiar și după ani de cercetări, e greu de comensurat volumul total al plăților. Abia în 1975 sunt achitate ultimele sume către soviete.

Dincolo de despăgubirile oficiale au fost stoarse resurse uriașe din economie prin subevaluări, întreținerea armatei de ocupație, societăți mixte sau schimburi comerciale dezavantajoase României. În primii ani a fost cel mai greu. În 1947, România se confruntă cu o secetă cumplită, dar despăgubirile în mărfuri sunt constante. În țară se instalează o foamete mai mare decât cea din 1907.

Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR: „Noi am plătit cu vârf şi îndesat această datorie şi să vă spun astăzi. De câte ori am plăti-o dacă a fost de de 10 ori mai mult sau dacă a fost de 20 de ori mai mult, dacă a fost de 30 de ori mai mult, asta e imposibil. Dar eu vă spun că a fost plătită de N ori mai mult. Era şi un banc atunci: Care sunt cerealale care se produc în România? Grâu, porumb, se-cară, „se cară” - în două cuvinte. Toate se cărau. URSS are nevoie de multe cereale, era foamete acolo, erau probleme mari”.

România pierde pentru a doua oară tezaurul în fața Rusiei

Fabrici întregi sunt dezasamblate, puse pe tren și iau drumul estului. Pentru a doua oară, România pierde tezaurul în fața Rusiei. Rezerva de aur ajunsese în anii războiului la 240 de tone de aur. Pentru a nu fi confiscată, la ocuparea țării de către ruși este ascunsă într-o peșteră la Tismana. Însă ea este vândută de bunăvoie de România pentru a plăti despăgubirile de război. Se reduce în scurt timp spre 50 de tone.

Cea mai eficientă formă de stoarcere a economiei s-a produs prin SOVROM-uri, societăți mixte româno-ruse. Prima a fost făcută prin preluarare de către ruși a activelor germane din domeniul petrolului și după ce și-a dovedit eficiența a fost replicată astfel încât toate domeniile-cheie ale economiei era controlate prin astfel de firme. Participarea rusească era cu presupusă tehnologie și consultanță. În 1945, Sovrompetrol genera o treime din producţia de petrol. În 1950 acoperea 100%.

Primele bombe nucleare sovietice, făcute cu uraniu românesc

Târziu, în 1952, se înfiinţează Sovromcuarţit. Numele era înşelător. Era o societate care, de fapt, se ocupa cu exploatarea zăcămintelor de uraniu, luat de URSS pentru a face primele sale bombe nucleare.

În 1956, sovromurile sunt desfiinţate, dar România va răscumpăra participaţia sovietică în aceste societăţi. Plăţile se vor întinde până în anii '70. Se apreciază că, prin aceste societăţi, România a fost scuturată de circa 2 miliarde de dolari, ceea ce în banii actuali ar înseamna o sumă de 30 de miliarde de dolari! Pe fondul acestei secări a ţării prin metode indirecte, România avea dificultăţi uriaşe în plata despăgubirilor oficiale, cele 300 de milioane de dolari.

Confruntată cu despăgubiri, pagubele fizice ale războiului și o secetă cumplită, România se confruntă cu o deteriorare cumplită a finanțelor publice. E un vârtej al creșterii preţurilor. În doar trei ani, între 1944 și 1947 pâinea se scumpeşte de peste 430 de ori, iar carnea de porc de 700 de ori.

Ce a însemnat stabilizarea monetară din 1947

Leul se depreciase de câteva mii de ori, iar Banca Naţională emitea bancnotele cu cea mai mare valoare din istorie, 5 milioane de lei. Pentru temperarea inflației, în august 1947, comuniștii aflati la putere au recurs la stabilizarea monetară. Și-au propus nivelarea avuţiei individuale şi, mai ales, lovirea duşmanului de clasă, a celor înstăriţi.

Stabililizarea s-a făcut fără un anunţ prealabil. Menirea sa era de a slabi puterea financiară, pentru că cei slabi nu opun rezistenţă. Un leu nou era preschimbat pentru 20.000 de lei vechi, dar existau limite, pe categorii profesionale. Agricultorii puteau schimba cel mai mult, 5 milioane de lei vechi, salariații și pensionarii câte 3 milioane de lei, iar micii întreprinzători si intelectualii - 1,5 milioane de lei.

Limitele erau extrem de scăzute.  Cu 5 milioane de lei vechi preschimbați puteai să cumperi 5 kilograme de carne de porc. Puțin peste jumătate din leii aflați în circulație au fost schimbați. Restul masei monetare a rămas fără valoare.

Stabilizarea monetară din 1947 a adus sărăcie, dar nu şi preţuri stabile.

O nouă reformă monetară în 1952. Guvernatorul BNR, trimis la închisoare, apoi pus ministru de finanțe

În 1952 s-a trecut la o nouă reformă, tot neanunțată. Un leu nou valora 20 de lei vechi, dar aceasta era o referință pentru cei cu bani puțini. Iarăși s-au impus limite, iar pentru cei care aveau economii, schimbul s-a făcut la un leu nou pentru 100 din cei vechi şi chiar la un leu nou pentru 400 de lei vechi. Banca Națională s-a opus acestei noii reforme monetare, dar divergențele au fost rezolvate în spiritul vremii. Guvernatorul Bancii Nationale Aurel Vijoli a fost trimis după gratii pentru doi ani. Însă în 1957 comuniștii au avut din nou nevoie de el si l-au instalat ministru de finanțe.

Naționalizarea. Economia României în comunism

În paralel cu desființarea averilor prin stabilizarea monetară se produce naționalizarea. Colectivizarea se face în etape, din 1945 și este considerată finalizată în 1962. În 1948 se produce naționalizarea industriei și a sistemului bancar.

Legea naţionalizării avea anexe uriaşe, cu numele a peste 1.000 de societăţi luate de stat.

Florian Banu, istoric: „S-a afirmat că diferite companii aveau datorii către statul român, aceste datorii erau stinse prin anularea despăgubirii, deci despăgubirea mergea pentru stingerea datoriei și alte mici chichițe de genul ăsta”.

În 1950 se produce o naționalizare a locuințelor prin care cei considerați burghezi sunt evacuați din proprietăți. 

Comunismul este instalat sub supravegherea trupelor sovietice. Deşi Tratatul de Pace semnat după război prevedea retragerea trupelor sovietice în termen de trei luni, ele au rămas în România printr-un acord bilateral până în 1958.

Reconstrucția țării s-a dovedit dificilă. În ţările occidentale, învinse sau învingătoare, reconstrucţia de după război a fost uşurată de Planul Marshall, programul de asistenţă financiară americană pentru Europa distrusă de război. A fost un plan la care au dorit să participe chiar şi autorităţile comuniste de la Bucureşti şi din celelalte ţări ce vor intra în componenţa blocului sovietic, dar Moscova s-a opus vehement.

După moartea lui Stalin în 1953, România încearcă să se rupă cât mai mult de Uniunea Sovietică.

Obsesia în comunism a fost industrializarea țării cu orice preț și cu ignorarea celorlalte domenii.

Finanţele ţării sunt împărţite în două - într-un fond de consum, cel utilizat pentru cheltuieli, şi un fond de acumulare - cu destinaţia investiţii. Cel din urmă are prioritate şi sunt ingorate condiţiile sociale.

Bucureştiul adoptă strategia sovietică de dezvoltare din anii 30, de industrializare forţată, cu o concentrare mare către domeniile siderurgic, energetic şi maşini grele.

În aceste conditii, Produsul Intern Brut cunoaşte o creştere spectaculoasă. În 1946, în urma distrugerilor şi ocupaţiei, scăzuse la 611 dolari, la valoarea monedei americane din anul 2000. E un PIB per capita similar cu cel înregistrat în 1862.  În 1965, depăşeşte valoarea de 3.600 de dolari (la valoarea monedei americane din anul 2000).

Însă avuţia este centralizată, nu distribuită către populaţie. În 1956, în urma mişcărilor din Ungaria, preventiv, puterea de la Bucureşti creşte salarii şi reduce presiunea pe agricultori.

Spunea GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ, președintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, la 27 aprilie 1962: „Cele două clase sociale prietene, clasa muncitoare, conducătoare a tuturor oamenilor muncii, și clasa țărănimii colectiviste, împreună cu intelectualitatea merg umăr la umăr înainte, sub conducerea încercată a partidului, spre desăvârșirea construcției socialiste și trecerea treptată la construcția comunismului!”

Bucureștiul respinge Planul Valev

Din 1962, România contractează mai multe împrumuturi externe pentru a investi în industrie.

La nivelul blocului comunist se discută însă de o integrare a tuturor economiilor din spatele Cortinei de Fier, cu o specializare a ţărilor pe diverse axe. E aşa-numitul Plan Valev, elaborat în mai mulţi ani şi definitivat în 1964.

România şi Bulgaria ar fi trebuit să se concentreze pe agricultură, ceea ce ar fi însemnat condamnarea la subdezvoltare. Planul prevedea de fapt împărţirea în regiuni economice care nu mai ţineau cont de graniţe. Aducea inclusiv atingere statalităţii, iar Bucureştiul l-a respins vehement.

Colaborarea în interiorul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc a fost creat la inițiativa URSS în 1949 ca organizație economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunității Economice Europene - n.r.) era forţată de URSS tocmai pentru a lovi interesul naţional. În epocă, când se gândea proiectul hidrocentralei de la Porţile de Fier, Moscova a încercat să forţeze o colaborare între statele comuniste pentru construcţia obiectivului, chiar dacă era o zonă care aparţinea de România şi Iugoslavia.

Industrializare pe model sovietic

În perioada comunistă a existat un progres către o economie mai evoluată. Este un fapt incontestabil. Însă poate fi pus sub semnul întrebării modul în care au fost alocate resursele și cât din ce genera această țară a fost alocat către bunăstarea oamenilor.

Profesorul Bogdan Murgescu, în lucrarea sa „România și Europa. Acumularea decalajelor economice” arată cu date statistice cum industrializarea forțată nu a fost dublată și de construcții care să ajute noua clasă muncitoare.

În anii '60 au fost construite 125 de mii de apartamente în această țară, în timp ce un milion de suflete au fost strămutate de la sat la oraș ca să lucreze în fabrici și uzine. Calitatea vieții nu s-a îmbunătățit în același ritm.

Printre cei mai în vârstă există opinia că în comunism s-au făcut lucruri bune și acum metroul către Drumul Taberei întârzie de câțiva ani. Uităm că prima linie a fost inaugurată în 1979... Foarte târziu, comparabil cu alte țări.

A fost progres sub comunism în primele sale două decenii, dar ceea ce trebuie să reținem este că acea perioadă a fost explozivă la nivel mondial. Au fost cei mai mari ani de creștere, perioada în care calitatea vieții se îmbunătățește rapid chiar și pentru cel mai umil muncitor. Apar noi tehnologii de producție, noi produse financiare. E o epocă de boom fantastic și doar o fracțiune ajunge și în spatele Cortinei de Fier.

Epoca Ceaușescu. Deschidere doar de fațadă

Epoca Ceaușescu a început într-o notă bună, dar a sfârșit în colaps total. Au fost greșeli uriașe, decizii absurde luate de minți înguste care au anulat mare parte din progresul obținut anterior.

Deschiderea lui Ceaușescu în prima perioadă a conducerii nu era o schimbare radicală a politicii statului cât mai degrabă o continuare. Sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, în prima parte a anilor 60, comuniștii români și-au arătat independența față de Moscova care în cele din urmă avea să ajungă la sfidare. În epocă, la vîrful statului se manifesta ca ministru de externe și mai apoi ca premierul cu o minte deschisă un intelectual, Ion Gheorghe Maurer.

În 1968, refuzul României de a lua parte la invadarea Cehoslovaciei și condamnarea intervenției militare prin Pactul de la Varșovia este văzut ca momentul maxim în politica externă. Dar existau semne încă dinainte. În 1967, România este prima țară din blocul comunist care începe relațiile diplomatice cu Republica Federală Germania. Însă după paravanul acestui acord, România vindea etnicii sași. E export de oameni, cu mercurial negociat.

Comuniștii de la București voiau valută și tehnologie occidentală. Toată deschiderea era făcută pentru a avea acces la finanțare și tehnologie pentru a construi socialismul.

Nicolae Ceaușescu a reușit să înșele o lume întreagă și să vîndă imaginea unui lider reformator. Între 1965 și 1988, ritmul mediu de creștere al economiei este de peste 5% pe an, dar de fapt sunt două perioade distincte. Până în 1980 avansul este spectaculos pe alocuri și peste 10%, după care vine refluxul. Ultimul deceniu de comunism are o medie de unu la sută pe an, iar ultimii doi ani ai intervalului consemnează recesiuni grave. Efecte ale unor decizii falimentare.

Împrumuturile externe ale anilor 70, îndatorare în cel mai prost moment

În anii 70, România pare o țară decisă să se modernizeze. În 1972, Bucureștiul decide să devină membru al Fondului Monetar Internațional. În relația cu SUA, beneficiază de Clauza Națiunii celei mai Favorizate. Pentru a importa echipamente vestice și pentru a-și dezvolta industrii, țara apelează la credite. De la o datorie publică de sub jumătate de miliard se depășeșc în câțiva ani 10 miliarde de dolari. Grosul împrumuturilor e făcut după 1975 și mai ales într-un stil fără cap. Doar 20% din sumă este atrasă de la FMI, restul de la bănci comerciale, cu costuri fluctuante.

Momentul în care România decide să se expună capitalurilor străine este cel mai prost. În anii 70 sunt decontate politicile laxe și chiar experimentale din anii 60. Era final de ciclu.

În 1971, Statele Unite renunță la etalonul aur și iese din sistemul Bretton Woods, stabilit după cea de-a doua conflagrație mondială. Inflația își arată zâmbetul perfid în întreaga lume. La interval de câțiva ani lumea trece prin șocul unor crize petroliere uriașe, 1973 și 1979. România ajunge de fapt la spartul târgului și cu vechile obsesii: de a dezvolta industriile grele - siderurgie, energie, petrol și petrochimie.

La începutul anilor 80 barilul de țiței ajunge să depășească o sută de dolari în banii de astăzi, iar România era surprinsă cu supracapacități. În noul context, lumea occidentală se reorientează către noi industrii, comunicații, computere, în timp ce România trebuie să plătească pentru creditele făcute pentru o industrializare făcută pe vechea tehnologie, energofagă, chiar atunci când resursele devin scumpe.

Dobânzile ajung împovărătoare, la 20%. Dar asta era epoca, în condițiile în care dobânda-cheie a Rezervei Federale Americane era de 11%.

România în încetare de plăți. Plata datoriei externe, rețeta dezastrului

Ratele la împrumuturi ajung la 2 miliarde de dolari în 1981. În 1982, România ajunge în încetare de plăți.

Nicolae Ceaușescu decide să plătească datoria în întregime, chiar și înainte de termen. Creditorii internționali erau deschiși în acea vreme la negocieri, la o reeșalonare, pentru a face sarcina mai ușoară, însă puterea de la București decide să plătească pe graficul vechi și anticipat. Economia este orientată către export pentru a genera valuta necesară acoperirii datoriei. Între importul de materii prime pentru o industrie ineficientă și plata împrumuturilor, nu mai e loc de import de bunuri care să facă viața mai ușoară.

Când industria pentru care se făcuse îndatorarea nu mai face față, în efortul de export intră și agricultura. În ansamblul său, economia românească dădea semne de slăbiciune încă de la începutul anilor 70. Ion Gheorghe Maurer îi atrăgea atenția atunci lui Nicolae Ceaușescu asupra pericolului venit din investițiile prea mari în industrializare. Dar s-a mers pe aceeași rețetă, chiar și în anii 80.

În martie 1989 România achită ultima rată din datoria externă, cu plăți ajunse la un total de 19,5 miliarde de dolari. Însă țara era stoarsă. Populația suferea de lipsuri majore. Pentru o obsesie, fusese înfometată o țară. PIB-ul în ultimul an de comunism ajunsese la 54 de miliarde de dolari. Dar era anul în care economia scăzuse cu 5,8%, o recesiune severă.

Căderea nu a început după Revoluție, ea doar a continuat.

Libertate într-o economie stoarsă

Regimul pică în decembrie 1989. Dar la vremuri noi, au fost oameni vechi. În primii ani încă era vie ideea unui comunism cu faţă luminată, o contradicţie în termeni. După prăbuşirea URSS în 1991 până şi cei de la Bucureşti realizează că lumea s-a schimbat, dar vor cotinua pe banda stângă. România pierde ani, pierde oportunităţi, pierde şansa la mai bine.

Mimarea reformei. Vremea sloganului „Noi nu ne vindem țara!”

Privatizare prin cuponiadă

Un cutremur: Guvernul Ciorbea liberalizează prețurile

România se vinde ieftin

Probleme uriașe în sectorul bancar

În zece ani de tranziție s-a pierdut o treime din PIB. Primele măsuri de relaxare fiscală

Drumul lung al revenirii

• Etichete:
• centenar marea unire
• date economice romania mare
• evolutie economie 100 de ani
• evolutie economie romania
• economie romania interbelica
• economie romania comunism
• plata datoriei externe ceausescu

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei