Polonenca, viaţa la opaiţ

Polonenca... Sună a dans, ca Polka. Dar nu-i. E doar un superb cătun amărât din munţii Bucovinei, populat c-o duzină şi ceva de suflete uitate de toate autorităţile pământului. Asta-i Polonenca. N-am descoperit-o în manuale. Nu se predă la şcoală. N-o ştie nici Google-ul, cât e el de Google. Mi-a povestit despre ea Iulian Angheluţă. Un om aparte, c-o filosofie aparte, cu valori aparte. Dacă trăieşti doar pentru averi şi carieră, nu-l înţelegi. N-ai cum...

L-am întâlnit întâmplător. Discutasem, iniţial, cu Robert, producătorul şi capul limpede al campaniilor derulate de Digi 24 de la jumătatea lui ianuarie, încoace. Convenisem să escoperim zone neelectrificate din ţara asta şi să mergem, ulterior, să filmăm viaţa la opaiţ. Am început să sunăm colo şi dincolo. Am vorbit cu unul, cu altul... Şi-am descoperit că-n actele Ministerului Energiei sunt peste 52 de mii de gospodării în beznă. Asta înseamnă că că-s mai multe. Un amic mi-a recomandat să-l consult pe Iulian Angheluţă.

Am aflat că omul şi-a făcut Asociaţia Free Mioriţa ca să lumineze cu panouri foto-voltaice casele lăsate de stat în beznă. L-am sunat. Apropos: el e convins că numărul gospodăriilor neelectrificate din ţară depăşeşte 70 de mii. Mi-a povestit ce face, cum face, cum găseşte sponsorizări. O muncă titanică. Asta-i însă o altă poveste. Omul mi-a spus că e în cătunul Polonenca, din Moldoviţa Sucevei. Că împreună cu un voluntar, montează panouri solare pe casele plăieşilor care n-au lumină. Şi că dacă-s interesat să descopăr traiul la opaiţ... mă aşteaptă cu drag.

I-am zis lui Robert, mi-a dat ok-ul, mi s-a avizat deplasarea şi am plecat spre Suceava împreună cu operatorul Cristi şi asistentul Dinu. Spre Moldova nu-i autostradă, nu-i drum expres. Toată lumea ştie aspectul... De la Bucureşti până la Moldoviţa e cale de şapte ore cu maşina. Noaptea şoselele sunt mai libere şi ai şanse bune să faci mai puţin decât îţi arată Waze-ul. Laolaltă cu echipa am decis să plecăm la două a dimineţii. Şi-am plecat...

Socoteala n-a fost întocmai. Am intrat în Moldoviţa pe la 10 şi jumătate. Au poartă bucovineană cioplită migălos la intrare. Şi indicatoar spre şina mocăniţei Huţulca. E bijuteria lor. Anul trecut, trenul ăsta născut aici, la munte, în 1888, a plimbat cu bilet plătit... peste 50 de mii de turişti. Enorm, dacă ţinem seama că toată comuna numără... cinci mii de suflete. Asta-i însă o altă poveste. Pentru povestea noastră, am făcut popas la primărie. Primarul cu ale lui. Vicele cu ale lui. L-am sunat pe Mugurel, aşa cum mi-a recomandat Iulian. Şi... bine am făcut. Omul e consilierul primarului, corespondent local de radio, ghid şi-un pastelat narator despre viaţa plăieşilor Bucovinei. Se ştie cu fiecare, cunoaşte proprietarii de pensiuni şi atelaje. Ne-a zis sec şi clar că-n Polonenca, la 1200 de metri altitudine şi doi kilometri şi ceva distanţă de asfalt, în anotimp nins, urcă doar sania trasă de cai.

Până pe platou, drumul e anevoios, cu rampe vitrege. Şi facem vreo oră şi ceva. La bagajele noastre... trepied, cameră, lumini, acareturi, n-am pus la îndoială, n-am comentat, nu ne-am tocmit.

După prima curbă am descoperit Bucovina aceea... Bocovina din albumele reale. Bucovina curată, neîntinată de PET-uri, nerăvăşită de grătare de week-end şi necălcată de niciun voievod născut după 1504.

La prima rampă abruptă am coborât din sanie. Să poată trage caii... Să nu-i chinuim... După un kilometru de urcat am găsit bucata aceea de României pe care n-a descoperit-o nici măcar celebra frunză guvernamentală din Carpathian Garden, desenată pe zeci de milioane de euro. Am găsit paradisul... Că aşa-i Polonenca Moldoviţei: paradis!

Dacă ar trebui să descriu pentru dicţionar, în dreptul Polonencăi aş scrie fix aşa: ţinutul ultimilor plăieşi; casa plăieşilor; lumea plăiesilor.

La 3 februarie, ziua primei filmări, 77 de gospodării, 77 de familii domiciliate-n cătunele Moldoviţei, trăiau în beznă. Ca acum un veac, ca acum trei decenii, ca ieri, ca mereu şi mereu, politica şi distribuitorul de energie electrică au catadicsit că nu-i profitabil în gestiune să lumineze şi bucata asta de ţară. Au lăsat-o la mila opaiţului. Şi-a gazului, şi-a sorţii... Vorba lui Mugurel, de la primărie: dacă s-ar întoarce Ştefan, voievodul, nimic nu i s-ar părea schimbat. E drept că, între timp, plăieşii lui 2019 s-au emancipat. Au blugi, au lanterne şi aparate de radio cu baterii. Şi telefoane mobile deştepte, cu internet, au. Şi le încarcă unde pot, cum pot... S-au obişnuit însă cu traiul din cătun. Şi-au rămas fideli filosofiei plăieşului neaoş: nu părăsesc Polonenca, pentru că nu-i a lor, ci a urmaşilor, urmaşilor lor...

O oră şi vreo douăzeci de minute am făcut de la asfalt, până-n cătun. Sania tocmită de Mugurel a trezit câinii Polonencăi şi-a scos oamenii la porţi... Orologiul muntelui bătuse deja de două ale după amiezii. Suntem plecaţi din Bucureşti de 12 ore... Peisajul stinge oboseala. Căutăm oameni, cadre, poveşti... Vântul suflă printre uluci, urlă în şoproane, zgândără balamale, tinde, ferestre, glezne... Sculptează falduri prin zăpadă, dansează şi întinde zăpada pe garduri... Nu-i de şagă, vorba vizitiului.

Colegul Cristi se ceartă cu viscolul pe câteva imagini. Ilulian şi voluntarul Traian, de la Free Mioriţa, montează instalaţia led în casa pustnicului Pavel. O gătesc pentru visul din vis: lumina care va îmbrăţişa odaia de mâine încolo, când vor monta şi panoul solar pe acoperiş. Că de asta au venit la Polonenca: să lumineze prin panouri fotovoltaice casele ţintuite-n beznă de balanţele contabile şi politica ştirbă.

Lângă coliba lui Pavel i-am întâlnit pe Roxana şi pe Ilie. Ea 23 de ani, el 30. Ea s-a născut aici, în cătun. El... mai sus, pe munte, la o oră şi jumătate de mers cu sania trasă de cai. Se ştiu de mici, s-au descoperit pe îndelete la o cafea, într-o zi anostă. Acum sunt logodiţi. Trăiesc în Polonenca. Tot fără curent. Discutăm la lumina camerei de filmat. Odaia interviului are iz de gaz şi cetină arsă. E cald... Ne povestesc una, alta. Sunt sinceri, sociabili, ospitalieri... Ilie are mâinile aspre, lovite, muncite... S-a obişnuit cu traiul din cătun şi e sigur că tot în cătun îşi va creşte copiii.

Soţii Procopciuc, Rodica şi Dorel, le sunt vecini. Rodica s-a născut în cătun. Dorel a venit ginere-n casă. Şi de 46 de ani, opaiţul le-a luminat serile şi nopţile şi planurile. Au răs la opaiţ, au plâns la opaiţ şi tot la opaiţ şi-au crescut copiii. Au doi. Mari. Unul le-a plecat, altul le-a rămas în bătătură. Când s-a căsătorit, i-au făcut casă din lemn, de 10 mii de lei. Iar când în viaţa lor a apărut copilul Alexandra, au pus mână de la mână, s-au mai împrumutat la rude şi-au montat pe acoperiş panouri solare de... 40 de mii de lei. Să nu trăiască şi copilul cel mic în beznă, ca ei. Să aibă un frigider, un televizor, un fier de călcat... Să descopere lumea la un televizor, măcar. Şi copilul bălai să se bucure de desene animate. Bucuriile sunt însă mărunte, aici, în Polonenca. Panourile solare nu-s reţea... Folosiţi nechibzuit, acumulatorii se descarcă uşor, aşa  că fetiţa de cinci ani primeşte desene animate cu porţia. Zece minute la prânz, zece - cincisprezece seara.

Şi fratele lui Dorel şi-a montat panouri pe casă. Tot cu bani grei. De prin decembrie, însă, i s-a defectat acumulatorul şi... tot în beznă a ajuns. Firma care i-a vândut panourile nu-l mai bagă în seamă. Oftează când ne povesteşte năpasta. Nu ştie ce va face. A discutat şi cu Iulian, de la asociaţia Mioriţei. speră să-l ajute, cumva, cu vreun meşter, ori c-o povaţă care să dea roade.

Din vorbă-n vorbă, s-a făcut târziu... Afară-i ger. Viscolul pare turbat... Luna muşcă norii, sau poate că norii muşcă din lună... Nu-i clar. Trebuie să coborâm la asfalt. E trecut de opt seara. Drumul pe care am venit e sub zăpadă. Nu se mai vede. Va fi greu. Săniile nu coboară noaptea din Polonenca. Este riscant şi pentru cai, şi pentru pasageri. Suntem nevoiţi să coborâm la pas, prin întuneric. Coborâm cu toţii, în şir indian. Cristi deschide calea cu lumina camerei de filmat. Are una scumpă. Îl aud cum zice: "E 80 de mii, frate. Dacă alunec cumva în vale, camera rămâne aici". Ce să-i rspund? Că sper să n-alunece?

Picioarele apasă omătul. Uneori se afundă până la brâu... Am trepiedul camerei în spate şi nicio lanternă. Mă ghidez după Cristi şi tac, cu speranţa că la asfalt ajungem întregi, cu tot cu cameră, trepied, rucsac, acareturi. Asistentul Dinu era bun, acum. N-a mai avut loc în sanie şi-a rămas în vale. Deh... După noi vin Iulian şi Traian. Au lanterne de drumeţie, fixate pe frunţi. Mugurel n-are, dar îi urmează îndeaproape... După o oră şi ceva, vedem asfaltul şi Argelul luminat de la reţeaua naţională de curent. Undeva, departe, un câine latră gros... Probabil că-i din aceia, mari, ciobăneşti. E departe, nu contează. Urcăm bagajele în maşini şi plecăm. Alegem să ne cazăm la pensiunea unde au tras şi Iulian şi Traian. Mugurel pleacă spre casa lui. Ne e foame. Ne spălăm şi coborâm la masă. Proprietara pensiunii e şi bucătăreasă. Aduce rachiu şi ceva bun, cu găluşte. Şi felul doi aduce... Oboseala stă cu noi la masă. O ignorăm şi povestim... Aflăm că Iulian, omul ăsta de la Free Mioriţa, împreună cu voluntarii săi au adus lumină şi-n ultimele patru şcoli româneşti, neelectrificate. Şi-n două biserici. Palmaresul lor? 23 de judeţe, peste 160 de gospodării iluminate cu panouri fotovoltaice. Gratuit, fără obligaţii.

Dimineaţa... am plecat iar spre Polonenca. De data asta fără Mugurel de la primărie. Am tocmit un vizitiu pentru o sută de lei. Să ne ducă-n cătun. Şi ne-a dus pe toţi cinci: noi trei, ei doi. Am coborât iar la rampele abrupte, să nu obosim caii. Şi-am ajuns tot după o oră şi jumătate, aproape. Iulian şi Traian au plecat să monteze panoul pe coliba pustnicului Pavel. I-am privit. Zâmbeau. Erau fericiţi de parcă cineva urma să-i plătească-n aur. Dar nu: Pavel n-a plătit nimic, la fel cum nici Vasile, de la trei case distanţă, n-a plătit pentru panoul montat de Free Mioriţa. Seara... i-am vizitat pe toţi. Voiam să le văd bucuria. Voiam să văd cum arată acea bucurie simplă şi reală. Şi-am văzut... N-o pot descrie. Aş fi nedrept cu DEX-ul dacă aş face-o. Aşa că... n-o fac. Mi-a rămas însă tatuată în suflet. Şi sunt sigur că n-o să uit nici zâmbetul lui Vasile, nici privirea lui Pavel...

Cam aceasta a fost experienţa din Polonenca. Statul şi distribuitorul de curent i-au lăsat baltă pe toţi plăieşii ăştia... Paradoxal, dacă-i tratau cu respect, sau măcar cu normalitate, nu mai vedeam ce am văzut, nu mai cunoşteam plăieşii Polonencăi şi nu mai descopeream bucata asta fascinantă de Bucovină.

• Etichete:
• raport de tara
• polonenca

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei