Întrebarea (stupidă) moarte n-are
Reporterii de televiziune – nu toţi, o parte – vor moşteni împărăţia cerurilor. Trebuie dat de veste imediat. Indigenţa cu microfon sau lavalieră va fi răsplătită cum scrie la Cartea sfântă. Ferice de beneficiari şi vai de cei care-i ascultă. Primii se vor duce glonţ să-şi revendice tărâmul, ceilalţi le vor aştepta cu teamă înlocuitorii, ştiind că e întotdeauna loc de mai rău. Asta deşi postura de reporter TV (sau de crainic de ştiri) nu implică o inteligenţă comparabilă cu a computerului care l-a învins pe Garry Kasparov. În plus, geniile nu prezintă ştiri şi nu se ţin cu microfonul după câte-o apariţie penitenciară. Altul e rostul lor pe lume. Ca să fii crainic de ştiri sau să pui întrebări unui om ieşit dintr-o secţie de poliţie, dintr-un spital sau dintr-un sediu de partid ai nevoie de câteva lucruri: proprietatea termenilor, bun-simţ, o voce fără efect de şmirghel, o dicţie bună şi conştiinţa faptului că, lucrând în ochiul public, greşelile, gafele şi minusurile de logică îţi sunt remarcate de mii sau zeci de mii de oameni. Dacă întruneşti aceste criterii, poţi să devii un angajat onorabil la un post TV. Dacă nu, e prudent să amâni botezul televizual şi, odată cu el, căderea în ridicol.
Întrebările prosteşti ţin deja de o tradiţie a înzestrării precare. Fiecare post TV are cel puţin unu sau doi reporteri dresaţi să meargă neîntrerupt pe linia minimei rezistenţei, la doi centimetri deasupra solului, fără să rişte vertijul şi prăbuşirea. Băile de ridicol pe care le fac aceşti oameni nu le afectează tonusul şi aplombul. Vor exista mereu microfoane împinse spre guri de politicieni, fotbalişti, avocaţi, criminali sau vampe abandonate. Vor exista mereu curiozităţi pasagere, bune doar ca umplutură între ştirile cu adevărat importante. Şi va exista mereu trimiterea la telespectatorul fixat în faţa ecranului: pentru el întrebăm, nu pentru noi. El e stăpânul nostru, iar noi, nevrednice slugi.
Perfect. Dacă tot întrebăm pentru telespectator, măcar s-o facem inteligent. Altminteri, oricine poate conchide că întrebarea stupidă trădează impresia mizerabilă pe care o nutreşte reporterul faţă de telespectator. Pe lângă asta, nu sunt rare cazurile când o întrebare stupidă primeşte un răspuns pe măsură.
Aşa s-a întâmplat, de pildă, la ieşirea lui Cristian Boureanu din sediul Judecătoriei Sectorului 1, când o voce feminină a rostit nepieritoarea nedumerire: „Regretaţi ce aţi făcut?” Cristian Boureanu a ales să răspundă stupid unei întrebări aşijderea şi a glăsuit suav: „Discuţia e veche”. E ca şi cum ai răspunde că eşti blond când ţi se cere vârsta şi te-ai declara anorexic în chestiunea religiei. Întâlnirea dintre domnişoara reporter (nu se ştie dacă de la Kanal D sau de la Digi 24, dar cu siguranţă de la una dintre ele, judecând după microfoane) şi domnişorul politician n-a fost doar un exemplu de dialog al surzilor, ci şi o mostră de indiferenţă faţă de ce ne iese pe gură. Pe reporter nu l-a interesat să articuleze o întrebare străbătută fie şi de o umbră de inteligenţă, pe politician nu l-a preocupat să răspundă altfel decât printr-o eschivă jalnică.
Cu două zile mai devreme, „Regretaţi ce aţi făcut?” a răsunat într-un amestec de canon şi staccato reportericesc la adresa poliţistului pedofil Eugen Stan. Nefiind în situaţia de-a deschide gura, poliţistul a tăcut. Dar admiţând că un spiriduş i-ar fi dat ghes să răspundă, cum ar fi făcut-o? Ce ar fi spus? Existau două variante: „Da, regret” (variantă probabilă, dar ilogică – dacă regreţi un lucru, de ce-l mai faci?) şi „Nu, fugiţi cu ursul” (variantă neplauzibilă şi aptă să ducă la linşaj). În cazul în care poliţistul ar fi dat răspunsul previzibil, cu ce l-ar fi îmbogăţit asta pe telespectator? Ce i-ar fi adus în plus? Care ar fi fost gradul de interes al răspunsului? Dar cel de relevanţă? În ce ar fi constat informaţia culeasă de reporter de pe teren şi revărsată în casele abonaţilor dornici să nu mai bea aer şi să nu mai ronţăie fum?
„Regretaţi ce aţi făcut?” are o soră naturală, născută tot din lene şi din gândire pe pilot automat. Sora se numeşte „Vă pare rău pentru ce s-a întâmplat?” şi se iveşte pe la uluci, aidoma unei babe ştirbe, ori de câte ori cineva care tocmai a păţit un necaz e preluat şi prelucrat profesional de reporter. Năvala apelor în gospodărie, moartea unui fiu în teatrul de luptă din Afganistan, sinuciderea celei mai bune prietene, spargerea apartamentului, pierderea unei sarcini, un autogol în ultimul minut sau un accident grav de maşină conduc la aceeaşi stupizenie cu semnul întrebării. Iar cine caută o urmă de compasiune sau solidaritate pe chipul reporterului e mai candid decât Bambi. Rafala interogativă trebuie trasă, fiindcă aşa e piesa. De cele mai multe ori reporterul nici măcar nu aşteaptă un răspuns. Aruncă întrebarea şi consideră că şi-a făcut datoria. Şi în fond, ce-ar putea să-i spună mama îndoliată? Dar femeia căreia i s-a aruncat prietena pe geam?
În culegerile de glume cu avocaţi pot fi găsite mostre de sărăcie cu duhul despre care îţi vine greu să crezi că nu sunt scornite. (În ce mă priveşte, tocmai asta cred.) Iată câteva: „De câte ori v-aţi sinucis?”, „La ce distanţă vă aflaţi în momentul coliziunii?”, „E acelaşi nas pe care vi l-aţi spart şi în copilărie?”, „Cine a fost ucis în război, dumneavoastră sau fratele dumneavoastră?” „Fiul dumneavoastră cel mare, cel de douăzeci de ani, ce vârstă are?” şi, „Aţi fost de faţă când vi s-a făcut fotografia?” Întrebările reporterilor TV din România n-au atins acest fabulos nivel de imbecilitate. Ele sunt stupide mai degrabă prin inadecvare şi prin montonia lor asfixiantă decât prin barocul gogomăniei. Numai că asta nu-i consolează pe telespectatori şi nu-i face mai informaţi.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News