„Ce mai faci?” „Bine, mulţumesc. Rup tăcerea. Şi scriu istorie.”
Una dintre formulele cu mare trecere înainte de 1989 era „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Găseai, altfel spus, în pliurile socioprofesionale ale României sub ceauşism un joc de mimă la nivel macro, care nu semăna nici ca anvergură, nici ca finalitate cu partidele studenţeşti de mimă la nivel micro, care ornau chefurile post-sesiune sau excursiile la munte. Era aici un straniu balet de omologare şi de păcălire reciprocă. Fiecare tabără se uita ostil la cealaltă şi avea despre ea certitudinea încurajării unui fals. Ceva asemănător se petrece astăzi, după aproape trei decenii de libertate prost înţeleasă şi impropriu administrată, cu emiţătorii şi receptorii de clişee de la televizor şi din ziare. Şi unii, şi alţii par să fi ostenit sub apăsarea grijilor de zi cu zi şi atunci, ca să păstreze convenţia de funcţionare şi de legitimare cu dublu sens, intră în cadrilul simulării: noi ne facem că scriem (sau vorbim la televizor), voi vă faceţi că ne citiţi (sau că vă uitaţi la emisiunile noastre). În această situaţie, pilotul automat dobândeşte statut de vedetă. Iar relaţia dintre ziarist (om de televiziune) şi public îşi pierde febrilitatea inaugurală. Ziaristul înşiră formule mineralizate simulând originalitatea, pe când cititorul de ziar parcurge articolul fără chef, mimând interesul. În cazul ambilor, sistemul de aşteptări (faţă de sine şi faţă de celălalt) cunoaşte modificări neplăcute, pe baza cărora nu se pot construi raporturi fără fisuri.
E dovedit prin rezultate că sfânta pilă şi cumetria produc anemierea exigenţei şi a spiritului critic. De aici, mersul pe linia minimei rezistenţe, în temeiul căruia funcţionează atâţia oameni de televiziune şi presă scrisă. Înregimentaţi sub steagul clişeului şi aliniaţi la intersecţia dintre Bulevardul Platitudinii şi Calea Poncifului, aceşti slujitori ai publicului preferă (fiindcă le merge, încă le merge) să-l alimenteze cu înlocuitori şi cu iluzii de cele mai multe ori prost ticluite. Corolarul acestui demers constă în pretenţia lor de-a fi plătiţi cu bani, nu cu zornăit de monede, deşi ceea ce servesc la masă nu sunt bucate, ci doar arome de bucate. Expresiile bătătorite câştigă teren în galop, semn că ştacheta este fixată foarte jos nu doar la serviciu, ci şi la primire. Pe lângă asta, clişeul posedă, de minimum un deceniu încoace, o formidabilă forţă de omologare. Oameni care se exprimă viu şi convingător în ipostazele lor particulare trec în registrul clişeistic de îndată ce asumă o postură publică. Pirueta e amuţitoare şi ameţitoare. Cum se explică abdicarea de la nuanţă? Pesemne că prin felul în care a început clişeul să reprezinte un semn de apartenenţă la breaslă. Ba chiar un semn de recunoaştere. Şi asta indiferent de domeniu: în comentariul sportiv sau politic, în reportajul dintr-o piaţă publică sau într-o cronică a faptului cotidian. Nou-veniţii în meserie oferă, cu puţine excepţii, un spectacol deplorabil. În dorinţa de-a fi validaţi cât mai repede de restul breslei, ei vehiculează fără şovăire toate clişeele pe care le-au auzit sau le-au văzut la cei mai vechi în funcţie şi trag nădejde că această formă nătângă de aplomb le va aduce legitimarea profesională (în loc de descalificare, aşa cum s-ar întâmpla, probabil, într-o lume bine aşezată).
Plăcerea de-a fructifica tonurile şi culorile limbii în care ai prins cheag e văzută la ora actuală drept un moft, un capriciu de pension. Nu e timp pentru nuanţă, nu e timp pentru variaţie, nu e timp pentru stil. Ştirea se prezintă cu ochii pe ceas, fiindcă din urmă vine valvârtej altceva care trebuie livrat publicului. Cine se mai gândeşte la modificări de repertoriu reportericesc când concurenţa şi bătălia pentru audienţă sunt atât de aprige? Aici însă intervine un paradox pe cât de comic, pe atât de rezistent. Printr-o fabuloasă suspendare a logicii, oamenii de la pupitrul ştirilor şi din redacţiile ziarelor ajung să-şi dorească, paralizant şi suprarealist, să obţină rezultate mai bune decât rivalii din domeniu folosind aceleaşi cuvinte boante şi aceleaşi expresii fără conţinut. Cum se poate realiza aşa ceva doar domniilor lor pot spune. Oricum însă, nu există în prezent un post TV care să nu însoţească un reportaj despre inundaţii cu enunţul „apele le-au luat oamenilor agoniseala de o viaţă”. Nu există ziar în care să nu se facă observaţia că, după moartea cuiva cunoscut, „locuinţa lui (ei) s-a transformat într-un veritabil loc de pelerinaj”. Şi nu există accident auto după care să nu auzim, din gura unui reporter de pe marginea drumului, că „lucrătorii de la SMURD au scos victima dintre fiarele contorsionate”. Această ultimă formulă e atât de frecventă, încât îţi vine uneori să-ţi spui că singurele fiare necontorsionate sunt leoparzii, panterele negre, râşii, jaguarii şi tigrii siberieni.
Există însă două expresii care pun în inferioritate toate celelalte clişee. Sunt expresii despre care nu se mai ştie dacă au apărut în premieră la televizor sau în pagina de ziar. (Eşti tentat să spui că la televizor, dar nu poţi să bagi mâna în foc.) Ele surclasează până şi ocupaţiile favorite ale românilor, la care mândra naţie dintre Carpaţi şi mare ar fi campioană pe toate planurile dacă aceste discipline ar fi integrate unui calendar competiţional: râsul de răul altuia, datul cu părerea şi aflatul în treabă. Prima dintre aceste expresii este „ruperea tăcerii”, care-i provoacă păreri de rău până şi bunului Dumnezeu, care, dac-ar fi ştiut că aveau să tragă de ea cu toţii într-un asemenea hal pe pământ, ar fi croit-o, de bună seamă, dintr-un material mai rezistent. Ruperea tăcerii e de multă vreme un tic de exprimare în media. Oricine poate să efectueze această brutală operaţiune: precupeaţa care se plânge de înăsprirea controalelor la tarabe, fotbalistul care mărturiseşte public ce i-a spus soţia în luna de miere, poliţistul care ajunge la locul unei pătrunderi prin efracţie, inspectorul vamal care face o captură interesantă, politicianul care se vede schimbat din funcţie fără explicaţie, directorul închis pentru luare de mită, medicul acuzat cândva de malpraxis etc. Nimeni nu mai vorbeşte, toţi rup tăcerea. Cuvântul e înlocuit de ceva care seamănă cu sfâşierea unei cârpe.
Iată câteva exemple recoltate la întâmplare din lanul mediatic românesc: „Mbappé rupe tăcerea! Motivul pentru care a refuzat-o pe Real şi a ales PSG.” „Medicul de la Academia lui Hagi rupe tăcerea.” „Meryl Streep rupe tăcerea în scandalul Harvey Weinstein.” „Draga Olteanu-Matei rupe tăcerea în cazul preotului Cristian Pomohaci”. „Andreea Marin rupe tăcerea şi dă primul interviu după despărţirea de turc.” „Pompierul care a ajuns la locul accidentului în care a murit Prinţesa Diana rupe tăcerea după douăzeci de ani.” „Maria Constantin rupe tăcerea după divorţul de Marcel Toader.” „Alexandru Ulici este primul chirurg ortoped care rupe tăcerea în scandalul Burnei.” „A rupt tăcerea! Ce spune primul iubit al Valentinei Pelinel despre relaţia lor.” „Guy Verhofstadt: primul înalt oficial care rupe tăcerea generalizată a UE faţă de situaţia din Catalonia.” „Mr Pink, iubitul Monicăi Gabor, a rupt tăcerea.” „Primul om decorat de Iohannis rupe tăcerea.” „Cavani rupe tăcerea! Prima reacţie după cearta cu Neymar de pe teren.” (Dar şi „Neymar a rupt tăcerea despre scandalul cu Edinson Cavani.”). „Fostul preşedinte Traian Băsescu rupe tăcerea şi vorbeşte pentru prima dată despre Sistem.” Sunt doar câteva exemple dintr-o producţie de ordinul miilor. Se poate compila cu uşurinţă un volum de trei sute de pagini numai cu titluri din ziare şi de la televizor despre oameni care iau tăcerea şi o fac ferfeniţă.
„Ruperea tăcerii” e, de peste un deceniu, un cârlig de presă, la fel ca „Şoc”!, „Bombă!”, „Este fără predecent!” şi „N-o să-ţi vină să crezi!” Aidoma acestor momeli ieftine, şi „ruperea tăcerii” promite o dezvăluire spectaculoasă, oferind în schimb o banalitate. Ziaristul care recurge la acest magnet se bucură încă de complicitatea unui public uşor de prostit, care trage nădejde că va afla ceva picant, sordid, scandalos şi de nemărturisit. Alianţa dintre lenea jurnalistului şi sărăcia cu duhul a cititorului măsoară lungimea toboganului pe care se scurge cea care nu pierde niciodată prilejul să se alinte ca „a patra putere în stat”. E aşteptată cu înfrigurare apariţia primului surdo-mut care va rupe tăcerea.
A doua expresie de intensă circulaţie în media şi care vine din urmă ca un uragan ţine de „scrisul istoriei”. Una-două, toată lumea scrie istorie: vârful de atac al lui Gaz Metan Mediaş, cantonierul de la halta Ohaba Lungă, solistul care îşi reprezintă ţara la Eurovision, şeful ocolului silvic din Suplacu de Barcău, măcelarul din colţ şi patronul simigeriei de la metrou. Sigur, istoria e cuprinzătoare şi constă în tot ce se întâmplă pe pământ şi nu numai. Dar „scrisul istoriei” ar trebui să se refere la o descoperire epocală, la o cotitură spectaculoasă, la o colosală ieşire la rampa vieţii. Scrie istorie cercetătorul care descoperă leacul capabil să te vindece de cancer, nu vedetuşca de televiziune care şi-a schimbat mobila de bucătărie.
Iată şi aici câteva exemple: „A scris istorie, apoi s-a îndreptat împotriva contestatarilor” (despre Dejan Lovren), „A scris istorie cu picturile sale, însă era extrem de brutal” (despre Pablo Picasso), „Noua senzaţie de la bac. Doamna Elena a scris istorie la limba română” (bine că n-a fost invers), „Sud-africanul Wade Young a scris istorie în ultima zi a raliului Red Bull”, „George Ţucudean a scris istorie pentru CFR Cluj”, „Ucraineanul Usyk a învins la Moscova şi a scris istorie”, „Zece clădiri din lume care au scris istorie”, „Femei care au scris istorie”, „Are aproape 140 de kilograme şi tocmai a scris istorie”. Fapt interesant însă, în România lui 2018 scrisul istoriei poate să însemne şi contraperformanţă. Astfel, un ziar de sport iese cu o primă pagină pe care se văd fundaşii şi portarul lui Dinamo, sub care e trecut, cu litere de o şchioapă, o chioară şi o ciungă, enunţul magic: SCRIU ISTORIE. Te uiţi mai jos şi te dumireşti care e isprava: „Apărarea lui Dinamo a încasat şapte goluri în trei etape. Dinamo nu a avut o defensivă mai slabă din 1965-1966.” Ce spunea personajul lui Julian Barnes? Că istoria e compusă din minciunile învingătorilor? Uite că nu-i neapărat aşa.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News