Mărturiile armenilor refugiaţi în România
„Nu o să uităm niciodată, este o chestiune care este de suflet. Nu o să uităm niciodată, dar nici nu o să iertăm. Suntem creştini, dar am fost măcelăriţi. Nu poţi uita şi să ierţi. Pe cine să ierţi?”, spune Elmas Simigian, fiica unor refugiați armeni.
„Asta sunt eu şi sora mea. Aveam 17 ani. Sora mea e cu patru ani mai mică. Asta este familia noastră: tata, mama şi noi două. Aici au vrut să-i facă o fotografie... N-aveau pantofi... Atunci i-au făcut în papuci! Cu nimic, cu ce să vină... Mama a venit cu un băgăjel: un trusou. Au venit săraci”, povestește ea.
Elmas Simigian este fiica unor armeni refugiaţi în România în perioada genocidului.
„Sunteţi în casa unei persoane care este fiica a doi părinţi orfani la rândul lor. Nu mi-am cunoscut nici bunicii, nici unchi, nici mătuşi. Nimeni. Toţi au fost măcelăriţi în anul 1915, în cadrul genocidului. Tatăl meu, şi după 90 de ani, el spunea că nu are nici mamă, nici tată. Era un adevăr. Mama era mai introvertită - d-aia a murit şi mai devreme - făcea parte dintr-o familie de oameni înstăriţi care aveau o plantaţie de aluni și făcea comerţ cu Rusia”, povestește Elmas Simigian.
„Familia avea șase copii. Patru fete şi doi băieţi. Două dintre fete erau sub 5 ani. Cu ele s-a început prima dată. Au fost îmbarcate cu alţi copii în bărci şi duse în largul Mării Negre şi aruncate în mare. Mama şi sora ei - mama având 5 ani, sora 10 - au fost triate în vederea - să le ia nişte familii. Să fie înfiate. Au dat de o familie de turci, nu s-au purtat urât cu ele, au vrut să le treacă la religia lor, le-au dat nume turcești”, spune Elmas Simigian.
„Tata a fost dintr-o familie din Anatolia. Nu era aşa înstărit ca familia mamei. Mama a fost omorâtă. Tatăl şi băieţii au fost în deşerturile Siriei. Tatăl a fost omorât, iar fratele cel mare l-a purtat pe tatăl meu cum a putut. Tata povestea că au cerşit pâine şi au mâncat rădăcini, lăcuste. Îşi amintea lipsa de apă şi de hrană. Spunea: am băut apă de pe urmele lăsate de cămile, am mâncat insecte - nu ştiu cum le prăjeau, rădăcini. Deşertul este neprimitor şi fierbinte. Fratele s-a îmbolnăvit şi a murit. Pe el l-a lăsat în dreptul unei case. A fost îmbarcat şi trimis în România”, mai spune ea.
„În acea perioadă au murit 1,5 milioane de armeni. Toate datele le avem din scrieri și informații parvenite ulterior. Ele sunt neclare. După turci, această problemă, de fapt, a fost desfăşurată în Primul Război Mondial şi armenii au murit din cauza luptelor. Conform datelor pe care le aveam din patriarhatele noastre, numărul armenilor a fost de vreo două milioane. Vă daţi seama, să pierzi trei sferturi din populaţie înseamnă o tragedie enormă”, spune Sirun Terzian, vicepreşedintele Uniunii Armenilor din România.
„Lucrurile acestea s-au făcut foarte bine coordonat. Exista un secretariat care se ocupa de acest lucru. Ordinele erau transmise în vilaiete. Oamenilor din sate întregi de armeni li se spunea: „Mâine dimineaţă, la 7, sunteţi la ieşirea din sat cu ce puteți duce în mână." Foarte puțini au beneficiat de transport pe cale ferată și aceia erau înghesuiţi în vagoane cu 60-70 de oameni, în condiţii infernale. Cu tot ce aveai în mână. Ce puteai să iei în mână? Să iei mâncare, bunuri, amintiri? Nu ştiai ce să iei prima dată”, spune el.
„Din păcate, aceste drumuri la care erau supuşi armenii, şi sub povestea că suntem apăraţi din cauza a ceea ce se întâmplă în război, erau fără întoarcere. În cadrul drumului respectiv, foarte mulți au murit de foame, de boală. Erau ca nişte vite. Încolonaţi, duşi”, spune Sirun Terzian.
„Populaţia turcă n-a avut niciodată ceva cu armenii. Dimpotrivă. Mulţi armeni au fost salvaţi datorită lor. Și-au asumat această răspundere și mulți dintre ei au plătit. Capul familiei era omorât. La vremea aia, glonţul era prea scump pentru aşa ceva. Un pumnal era suficient. Familia era obligată să-l scoată în stradă, iar casa trebuia incendiată”, adaugă vicepreşedintele Uniunii Armenilor din România.
Mulţi dintre copiii armeni refugiaţi în România au ajuns în orfelinatul de la Strunga, lângă Târgu Frumos. Aici au lucrat şi părinţii Ulniei Maganian, refugiaţi în timpul genocidului.
„Părinții mei, ca mulți alți armeni care au scăpat de genocid, și-au dat foc casei în care locuiau, deși abia o construiseră. Primul copil le murise în timpul masacrului. Au hotărât să plece în pribegie cu doi copii mici, cu o bocceluță în care erau lucrușoarele copiilor și poate ceva de mâncare, nimic altceva. Au venit în România”, povestește Ulnia Blănaru-Maganian, fiica unor refugiaţi armeni.
„Părinții mei au fost profesori de limba armeană. Părinții elevilor turci, pentru că aveau și foarte mulți elevi turci, erau într-o localitate unde se vorbea turcește, nu se vorbea armenește, i-au avertizat, în special pe mama, i-au spus părinții elevilor să încerce să își facă cumva bagajul pentru că vor veni vremuri foarte grele pentru ei, armenii, pentru creștini”, spune ea.
„În sate, de exemplu, oamenii semănau, lucrau pământul, era de multe ori aproape de recoltare. Veneau într-o noapte haite de-astea de turci și kurzi și furau totul pur și simplu din răutate, ca să nu poată oamenii să aibă peste iarnă provizii. Deci niciodată nu era sigur. De aia la noi noapte bună se spune kisher pari. Kisher e noapte, pari e bun. Celălalt, căruia îi spui noapte bună, o să îți spună luz pari, adica lumină, să ne vedem mâine pe lumină întregi și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru asta”, spune Ulnia Blănaru-Maganian.
„Părinţii mei au văzut că nu e de glumă, aveau doi copii, nu mai puteau profesa, deci trebuiau să plece, cum auziseră că deja prietenii apropiaţi, rude au plecat pentru că vor veni vremuri mai grele. Cunoşteau lucrurile astea şi s-au hotărât să plece în România. Aici, deci ei au venit cu doi copii, la Galaţi s-a născut sora mea a treia şi între timp s-a aflat că nişte armeni de suflet, fraţii Manisalian, din Bucureşti, au organizat un orfelinat pentru copiii armenilor dispăruţi, ucişi, masacraţi în timpul genocidului. Și aici erau copii de toate vârstele, începând de la preşcolari până la copii mai mari, până în 18 ani”, spune ea.
„Orfelinatul s-a deschis cam în 23, 24. Aflându-se că părinţii mei au venit, au aflat de existenţa celor doi profesori de limba armeană, i-au solicitat, pentru ei a fost o mană cerească. S-au dus şi au făcut parte din corpul profesoral al orfelinatului, iar în ultimii trei ani tata a fost şi directorul acestui orfelinat. Ca să dovedesc, pot să vă arăt. E sigilat, cum era atunci. E vorba de o scrisoare în care se punea valoare. Aici scrie 20.000. Aici erau banii nu numai pentru tata, ca director. Aici scrie domnului N. Maganian, directorul orfelinatului Strunga, Târgu Frumos. Aceşti bani erau pentru salarizarea tuturor celor care lucrau în cadrul orfelinatului. În afară de profesori, erau şi bucătarul, femeile care îngrjeau copiii”, spune Ulnia Blănaru-Maganian.
„După ce s-a desfiinţat orfelinatul au fost multe familii mai înstărite de armeni care au luat din copiii ăştia, i-au trimis la şcoală, la facultate, i-au făcut oameni şi toată stima şi toată recunoştinţa pentru aceste familii care au putut să facă asemenea gesturi”, adaugă ea.
Acum, după atâta timp, au supravieţuit amintiri, nişte fotografii şi câteva lucruri aparent banale. Doar aparent!
Sirun Terzian este vicepreşedintele Uniunii Armenilor din România. S-a născut într-o familie care a ales să-şi protejeze urmaşii de ororile trăite în timpul genocidului.
„La vremea respectivă, în familia noastră era bunica, bunicul. Aveau doi copii: Nuran şi Shahan. Urma să se nască a treia fată. S-a născut în România. În această componenţă au emigrat. Bunicul a murit aproape imediat după ce a venit şi bunica a trebuit să aibă grijă de toată familia, evident sprijinindu-se pe cei doi fii”, povestește el.
„Asta e o poză tot cu bunica, foarte tânără, cu o altă soră de-a ei, pe care n-am cunoscut-o, care a ajuns în Armenia. Eram foarte mic când a murit şi în casă se vorbea foarte puţin despre ea, pentru ca bunica să nu afle. E o poză a bunicului pe care nu l-am prins în viață. E un om pe care nu l-am cunoscut, dar simt că are o componentă de-a mea...”, spune el.
„Asta e zona de poveste pe care o ştiu, n-am trăit-o. E cam toată povestea pe care o ştiu, pentru că în familia noastră niciodată nu s-a vorbit, cu nicio ocazie. Erau niște clipe triste care nu trebuiau evocate, evident nu trebuiau uitate. Niciodată noi, copiii, nu trebuia să ştim aceste lucruri urâte”, spune Sirun Terzian.
„Erau doamne care veneau la bunica, discutau, și în momentul în care eu și fratele meu eram în zonă vorbeau în turcă, ca să nu înțelegem ce se vorbea. În familia noastră se vorbea armeană, română. Domnul Melichean, la care mergeam mereu când mergeam la Iaşi, i-a povestit fratelui meu că, dacă se va duce vreodată în Turcia şi va ajunge... nu ştiu exact locaţia... acolo e un copac, şi dacă va săpa la rădăcina lui, va găsi o parte din lucrurile îngropate de ai mei înainte să vină în România”, spune el.
„Sunt poveşti pe care am reuşit să le păstrăm. Nu le-am verificat niciodată, pentru că în momentul când am început să vreau să pun întrebări, nu mai aveam cui să le adresez. Din această cauză, când am început să realizez ce se întâmpla în jurul meu, eu eram un cetăţean român, născut în România, cu un nume uşor straniu, şi asta era tot. Pe la 15 ani, tata m-a dus la Biserica Armeană. Vreau să menţionez că biserica e cea în jurul căreia s-a menţinut această componentă de naţionalitate”, adaugă Sirun Terzian.
Membrii comunităţii din România s-au adunat în curtea bisericii armeneşti din Bucureşti pentru a urmări slujba de canonizare a martirilor de acum un secol.
„E o slujbă foarte importantă pentru noi, e o trecere de la martiri la sfinţi. Nu ştiu dacă e corect ce spun, dar trecem de la tristeţe la bucurie. Una e să comemorezi niște martiri, alta să sărbătoreşti nişte sfinţi”, spune Sirun Terzian.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
