EXCLUSIV. Singura mină de uraniu, pe cale să fie închisă
Mina de uraniu de la Crucea, judeţul Suceava. Un teritoriu radioactiv, aflat sub protecţie strictă. Un loc al „informaţiilor clasificate”, obiectiv strategic naţional: este singura mină de uraniu încă activă din România. De aici pleacă materia primă care alimentează Centrala Nucleară de la Cernavodă. Mina Crucea este unică... Dar şi în pericol să dispară.
Constantin Amarie, inginer şef mina Crucea: „Este esenţială, (...) e cred singura unitate care asigură 600 de locuri de muncă. (...) Fără ea, practic, vă daţi seama cam ce e în spatele celor 600 de oameni”.
Florea Toma, şef sector mina Crucea: „Suntem rămaşi ultimii mohicani. Ultima mină de minereu”.
Încă din anul 1983, de la Crucea se extrage zăcământ de uraniu. Cândva, aici lucrau mii de mineri. În prezent, peste 600 de angajaţi se expun zi de zi la radiaţii şi la alte pericole din subteran, totul ca România să producă energie nucleară prin forţe proprii. La sfârşitul anului trecut, însă, Nuclearelectrica a reziliat contractul cu Compania Naţională a Uraniului, deţinătoarea exploatării de la Crucea. Închiderea singurei mine de uraniu din România este din ce în ce mai aproape de realitate.
Reporter: „Există vreo îngrijorare legată de viitorul minei Crucea?”
Marcel Scurtu, director mina Crucea: „Da, fiindcă rezervele, ca orice lucru, în timp s-au exploatat şi au scăzut, deci nu mai e la nivelul de la început. Este singura exploatare activă din România. A fost Banatul, Bihorul, Crucea...”.
Odată cu mina de la Crucea, dispare şi mineritul de uraniu din România. În urmă ar putea rămâne o bombă socială, dar şi una ecologică. Închiderea altor mine de uraniu din ţară a lăsat fără locuri de muncă zeci de mii de români. Mai mult, la fostele mine din Banat sau Bihor, zeci de halde de steril de uraniu zac şi astăzi neecologizate, din lipsă de finanţare.
Reporterii Digi 24 au aflat cum se munceşte şi se trăieşte sub stigmatul radiaţiilor.
Un drum pitoresc, din Munţii Stănişoarei, care duce în inima pădurilor din vecinătatea Masivului Rarău.
Constantin Amarie: „Eram în două sectoare de producţie, acum e o singură mină. Sunt o parte din lucrări pe flancul estic, Botuşana, iar o parte din lucrări sunt situate pe flancul vestic, Crucea”.
O zonă sensibilă
Nimic nu arată că aici se exploatează minereu radioactiv. Semnele de la intrarea în perimetrul protejat anunţă însă că ne aflăm într-o zonă sensibilă.
Constantin Amarie, inginer şef mina Crucea: „Aici intrăm în zona controlată.(...) Este zona unde există riscul unor posibile contaminări. Şi trebuie măsuri speciale pentru protecţie”.
Este pentru prima dată, în ultimii 9 ani, când unei echipe de filmare i se permite accesul pe teritoriul de la Crucea. Chiar şi în pragul închiderii, mina este stricat controlată. Cantităţile de uraniu sunt secret de stat.
Minerii de la Crucea coboară zilnic sute de metri în subteran. Se expun la radiaţii pentru câteva kilograme din preţiosul minereu. Munca într-un mediu umed, întunecos, radioactiv a devenit rutină.
Timpul de lucru recomandat pentru un miner în exploatarea de uraniu este de şase ore. Nivelul de radiaţii este în permanenţă controlat, inclusiv în galeriile unde exploatarea s-a încheiat.
Iulian Fonoage, măsurător mina Crucea: „E fond natural aici. E o zonă demineralizată”.
O parte din exploatarea de uraniu de la Crucea a fost deja închisă, în urma epuizării resurselor. Pentru a nu se degrada din cauza presiunii muntelui, galeriile necesită îngrijiri zilnice, iar apele de mină, trebuie curăţate în permanenţă.
O meserie riscantă
Condiţiile de lucru dintr-o mină de uraniu sunt speciale. Pe lângă umezeală şi frig, oamenii riscă să se expună la radon, de exemplu, un gaz descendent al uraniului, care, în timp, poate provoca cancer bronhopulmonar, după cum spun şi medicii. De asta, minerii se pensionează de tineri, după 15 ani de activitate. Oamenii de la Crucea cred însă că dacă se protejează în subteran, nu au de ce să-şi facă griji.
Constantin Amarie, inginer şef mina Crucea: „Prin măsurile luate, radiaţiile sunt sub nivelul acceptabil şi riscurile... sunt mari, dar sunt asumate. E un risc asumat, nu...”.
Ioan Beia, inginer minier: „Modul de viaţă contribuie foarte mult la... Degeaba. Dacă nu te păstrezi şi nu, oriunde ai lucra, nu numai în mină”.
Marcel Scurtu, director mina Crucea: „Noi avem o serie de măsuri. Deci 1: echipamentul de protecţie, care este omologat şi aprobat, au obligativitatea să poarte echipamentul de protecţie. Echipamentul nu au voie să-l scoată din unitate, aici îl decontaminează, se spală, obligatoriu la ieşire din schimb, baia, se fac măsurătorile radiometrice permanent”.
Pentru cei de afară, expunerea la radiaţii duce cu gândul la malformaţii sau boli grave. În subteranul de la Crucea, însă, oamenii spun că este mai mult un mit. Se tem mai degrabă că vor rămâne fără locuri de muncă, decât de boli profesionale. Alternative nu există. Deşi trăiesc în Bucovina, turismul, de exemplu, este exclus, din cauza fricii de radiaţii a vizitatorilor.
Iulian Fonoage, măsurător mina Crucea: „Pensiune, în zona asta este foarte indicat! Vine dracu, nu vine nimeni. (...) Nu, e exclus turismul aici. Creşterea animalelor nu e încurajată, zero, acum sunt probleme şi cu lemnul...Comunitatea, satul Crucea probabil va putea fi şters de pe hartă în momentul închiderii exploatării. Valea nu mai oferă alte locuri de muncă. N-ai aici nici locuri de muncă, se duce şi o meserie, nu se mai practică, deja mineritul... E un lucru dureros. Vor deschide ochii cred că prea târziu”.
Mina de uraniu este pentru cei de la Crucea mai mult decât un loc de muncă. Subteranul a devenit un mod de viaţă. De Sfânta Varvara, ocrotitoarea minerilor, lucrătorii se strâng într-o capelă amenajată la o sută de metri sub pământ. Aici aprind o lumânare pentru colegii pierduţi în accidente şi pentru ziua de mâine.
Marcel Scurtu, director mina Crucea: „E o zonă care... cum să vă spun eu... Fără exploatare greu va fi în zonă, chiar şi pe orizontală, mica economie. Începând de la magazine, la tot ce se dezvoltă, tot pe baza exploatării de la Crucea şi în special în zona Crucea şi zona Ostra, Stulpicani. Impactul social e destul de mare”.
Satul minerilor de uraniu
Afară, la lumina zilei, terasele din centrul comunei Crucea se umplu de minerii care au ieşit din schimbul I. Aici se simte cel mai bine îngrijorarea că mina va dispărea.
Sandu Valentin, locuitor comuna Crucea: „Te radiezi, când ieşi la pensie eşti bolnav, pensiile-s mici. (...) Care-i sănătos când lucrezi în domeniul ăsta radioactiv, 15 ani?”
Reporter: „Să înţeleg că au fost mulţi care s-au îmbolnăvit”.
Sandu Valentin: „Muuulţi, păi au fost unii care au luat numai o pensie sau două. Şi au ieşit la 34-35-38... Cam 38 de ani”.
Reporter: „Şi de ce boli au murit?”
Sandu Valentin: „Cancer de plămâni, la ficat. Mulţi”.
Marcel Păvăleanu a fost director la mină în perioada anilor 90, în plină activitate. Păvăleanu crede că munca în mina de uraniu a presupus riscuri numai pentru cei care nu au respectat normele de protecţie.
Marcel Păvăleanu, fost director mina Crucea: „Şi mediul este un mediu umed. Umiditatea asta şi a zonei determină dureri, reumatism. Iar care au avut probleme, vă spun cu mâna pe inimă, mâine o să comenteze, nerespectând nicio regulă. Da, mulţi au murit de cancer. Dar nu poate să-mi explice cineva că cauza totală a fost aia.(...) e un factor, ca şi alţi factori. Mulţi care au avut probleme, v-am spus, dintr-o neglijenţă aşa asupra lui ca om. Alimentaţia, odihna. Am avut pe unul, un băiat numit Ciucanu, parcă, e undeva prin Poiana Teiului. Mi-a zis medicul, principalul factor, a murit din cauza ficatului. Dar ei făceau câte 4-5 schimburi la rând, ştii? Adormeau acolo la deal, era oboseala, doctorul mi-a zis "Ficatul e afectat, dar fumatul şi cu nedormitul". Ei făceau câteva schimburi la rând, n-ai voie! Legea e clară”.
Oficial, nu există un număr mare de cazuri de decese cauzate de cancer, care să fie corelate cu activitatea de la minele de uraniu. Nu pentru că nu ar exista. Ci pentru că, potrivit medicilor de la Institutul Naţional de Sănătate Publică, bolile profesionale nu sunt declarate corect în România.
Felicia Popescu, medic Institutul Naţional pentru Sănătate Publică: „În ceea ce priveşte expunerea la radiaţii ionizante înregistrările noastre sunt foarte reduse. Avem din 1996 boli profesionale înregistrate şi avem doar două neoplazii din minele uranifere. Nu pentru că nu ar exista. Dar în general bolile profesionale sunt sub-declarate în România încă. Şi cu atât mai mult dacă vorbim de neoplazii. Asta ar fi un aspect, iar cel de-al doilea aspect ar fi despre supravegherea pe termen lung. Câtă vreme sunt expuşi profesional, lucrează în mină, beneficiază de supraveghere medicală. În momentul în care părăsesc locul de muncă ies din această evidenţă şi supraveghere specială. Iar dacă este prin pensionare, de cele mai multe ori părăsesc şi zona unde au fost supravegheaţi. Şi atunci nu mai putem respecta acele reglementări.
O problemă sensibilă de mediu
Dincolo de viitorul incert a peste 600 de familii, închiderea minei Crucea va aduce după ea o problemă sensibilă de mediu. Exploatările de uraniu lasă în urmă halde de minereu steril, care trebuie ecologizate. Mai mult, dacă staţia de epurare de la Crucea nu ar rămâne în funcţiune mulţi ani după închidere, apele din zonă s-ar contamina.
În prezent, potrivit datelor oficiale ale Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, la Crucea nu există depăşiri ale normelor de mediu. Există însă locuri în România unde închiderea fostelor exploatări de uraniu a lăsat în urmă un peisaj dezolant, cu serioase probleme ecologice.
Exploatarea de uraniu Ciudanoviţa-Lişava. Un loc peste care s-a aşternut nepăsarea. Zeci de halde de steril de uraniu aşteaptă de ani de zile să fie ecologizate. În jurul lor, trăieşte o comunitate uitată. La Ciudanoviţa şi Lişava s-a exploatat uraniu încă din anii 50, prin societăţile sovieto-române - SovRom - înfiinţate după Război. Ruşii au transportat uraniu românesc, ca plată a datoriilor de război, până în anii 60, când România a început producţia proprie. Ciudanoviţa-Lişava era un teritoriu de maximă siguranţă, unde tinerii soseau ca să câştige salarii uriaşe din minerit radioactiv.
Când mineritul înflorea, în zona Ciudanoviţa trăiau 11.000 de oameni. Astăzi, numărul lor nu depăşeşte 300. Fostele locuinţe din colonia minieră stau să cadă. Nimic nu se mai vede din gloria de altădată. Nicolae Chişe este unul dintre "veteranii" din colonia Ciudanoviţa. A lucrat ca şofer, la exploatarea minieră.
Nicolae Chişe, locuitor Ciudanoviţa: „Aicea??? Aicea venea din toată ţara. Din toată ţara, în special oşeni, moldoveni, ardeleni, olteni! Plin a fost numai de ei. Au lucrat aici până când s-a închis şi au ieşit la pensie.
7.10-(...) Aici era frumos, era restaurante, era cinematografe, era mâncare, era distracţie, era tot ce-ai fi vrut pe lumea asta
Reporter: „Şi-acuma ce mai găseşti aici?”
Nicolae Chișe: „Două buticuri, unul mai sus şi unul mai jos, acolo, cu alimente. Atât”.
În anul 1998, statul român a închis exploatarea de la Ciudanoviţa. A urmat, la scurt timp, Lişava. În urmă au rămas haldele de minereu steril şi apele de mină, neecologizate încă.
Nicolae Dumitrescu, expert la Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare: „În lipsa unei legislaţii la acel moment, practic nu a existat un control dpdv al respectării pentru mediu şi sunt nişte probleme de care ne lovim astăzi. În primul rând, un volum mare de halde, pentru care substratul la acel timp nu a fost conform regulilor de astăzi. În sensul că pentru a limita orice infiltraţie către apele subterane, către pânza freatică, acolo unde este cazul. La Banat mai este o problemă. Are nişte caracteristici geochimice minereul şi geologia zonei şi se spală foarte uşor uraniul şi se găseşte în apele de mină”.
Reporter: „Aceste ape de mină ajung şi în apele principale, în râuri?”
Nicolae Dumitrescu: „Ajung, însă încă din timpul funcţionării de la Banat, au fost dotate cu o staţie de tratare şi de reţinere a uraniului”.
Reporter: „Aţi făcut măsurători în zona Ciudanoviţa, se depăşesc unori nivelurile medii?”
Nicolae Dumitrescu: „Da, în imediata apropiere a perimetrului minier se resimt. Nu este de un nivel foarte mare, să spunem, dar s-ar depăşi această doză de un milisivert pentru o persoană din populaţie”.
Fiu Bugaru, fizician la Direcţia de Sănătate Publică Reşiţa: „Au fost instalaţii făcute în perioada 1976. Noi, aliniindu-ne la normele europene, instalaţiile nemodernizându-se, oricât vrei nu pot să scoată mai puţin decât au fost proiectate. Până se modernizează modulele, nu poţi să-ţi permiţi să spui că vei avea o apă bună emisă în afară. N-ai cum! Nu poţi să ceri de la o instalaţie ce nu are. E un fond radioactiv mai ridicat datorită modificărilor tehnologice. În zona Ciudanoviţa-Lişava există fond ridicat. Dar nu în localitate. Vreau să se înţeleagă că fondul de radioactivitate din localitate este în limitele normale din ţară”.
Deşi în localităţile din jurul exploatărilor nu se înregistrează, oficial, niveluri ridicate de radiaţii, ecologiştii din zonă reclamă, an de an, nereguli.
Mircea Goloşie, ecologist: „Sunt depăşiri şi de 20 de ori, şi de 50 de ori şi de 100 de ori. Chiar la Ciudanoviţa, când ieşi din colonie, peste drum de intrarea spre Natra, acolo e o haldă tip coadă, îi spune. Lungă, pe vale. Chiar imediat acolo sunt valori mari. (...) Ea acuma este marcată,(...) au început să împrejmuiască, au pus sârmă ghimpată, au pus marcaje. Numai că românului nostru i-a trebuit la coteţe materialul şi l-au desfiinţat imediat. Ăştia puneau, ăia desfiinţau”.
Cornel Sturdza, ecologist: „Din punctul de vedere al contaminării mediului natural pe artera principală, drumul care trece prin Ciudanoviţa, am putea să spunem că nu se depăşeşte limita de alertă. Problema este următoarea: în momentul în care ne apropiem de cele circa 22 de halde neecologizat(...) unele nici nu se mai văd, natura a lucrat, a crescut vegetaţie, este greu să-ţi dai seama fără să ai o hartă a zonei unde sunt. Ei, în aceste puncte se depăşeşte, se ajunge la limita de pericol a radioactivităţii, se depăşeşte limita de pericol şi deja acestea sunt punctele fierbinţi care ridică probleme. Vitele, oile, caprele, din Ciudanoviţa pasc acolo. Pentru că pe aceste halde a început să crească vegetaţia. Închipuiţi-vă, laptele, brânzeturile, produsele se vând la Oraviţa în piaţă, la Anina, la Reşiţa, fără ca proprietarii să-şi dea seama că deja animalele au fost contaminate”.
Expresia dezolării
Fosta mina Lişava este expresia dezolării din zonă. Haldele de uraniu stau descoperite încă de pe vremea ruşilor. Alături, fostele utilaje zac, nefolosite. Există inclusiv perimetre unde unele pârâuri sunt otrăvite de minereul radioactiv.
Ştefan Clepan, şeful punctului de lucru Oraviţa, Compania Naţională a Uraniului: „Halda din spatele nostru este halda de minereu sărac Lişava. (...) Şi care a rămas o problemă în ziua de azi pentru mediu. Ea a fost constituită de pe vremea ruşilor.(...) A fost amplasată chiar şi pe un pârâu, pârâul Natra, care la momentul actual trece pe sub ea, da? Şi se "îmbogăţeşte", între ghilimele, cu elemente radioactive din cauza ei. (...) Este cuprinsă în proiectul de închidere, va veni toată cărată de aici, mutată. Din păcate continuă să alimenteze acest pârâu, pe care îl infestează. Nu în limite foarte ridicate, dar...Peste nivel”.
La câţiva kilometri distanţă, la mina Ciudanoviţa, o fostă galerie este menţinută pentru evacuarea apelor de mină, către staţia de epurare aflată în apropiere. Valentin Calen monitorizează nivelul de radiaţii din perimetru.
Valentin Calen, inginer, sucursala Banat, Compania Naţională a Uraniului: „Pe aici se va face evacuarea finală a apelor din mină. Acolo va fi o încăpere în care va fi staţia de pompe, un mic atelier, pompele submersibile. Aici fondul a crescut până la 150, dar este oricum mic în comparaţie cu alte zone”.
În timp, dacă nu sunt întreţinute, fostele mine se vor prăbuşi. În mijlocul galeriei, pereţii stau să cadă.
De închiderea şi ecologizarea fostei exploatări de uraniu Ciudanoviţa-Lişava se ocupă compania de stat Conversmin. Suma la care s-ar putea ridica proiectul a fost estimată la peste 72 de milioane de euro. Concret, toate perimetrele, atât subterane cât şi de suprafaţă trebuie curăţate, delimitate corespunzător şi ecologizate. Apele subterane ar trebui să fie decontaminate, iar haldele de steril de la suprafaţă fixate prin plantarea de arbori. În timp, zona ar putea fi redată naturii.
În ultimii ani, însă, lucrările au fost sistate, din lipsa banilor... O recunosc şi reprezentanţii Conversmin, într-un răspuns scris transmis Digi24. Astfel, zona Ciudanoviţa ar putea rămâne un teritoriu otrăvit pe perioadă nelimitată.
Răspuns scris Conversmin S.A.: „Ca urmare a duratei mare de execuţie a lucrărilor, corelată cu ritmul de alocare a resurselor financiare, care începând cu anul 2013 s-au redus semnificativ, fiind înregistrate perioade lungi de sistare, sunt posibile apariţia unor deficienţe în calitatea lucrărilor executate, deficienţe cauzate atât de sistarea lucrărilor (...) cât şi a condiţiilor meteo care au generat apariţia unor şiroiri sau antrenări de material. (...) Estimarea duratelor de finalizare a tuturor lucrărilor de închidere şi ecologizare este condiţionată de nivelul de finanţare aprobat prin bugetul de stat, în prezent neputând fi avansat un termen limită”.
Paradoxal, pentru oamenii care locuiesc în fosta colonie minieră, radiaţiile nu înseamnă un pericol invizibil. Locuitorii sunt mai degrabă îngrijoraţi că îi evită investitorii din cauza renumelui prost al zonei. Plini de speranţă, au amenajat inclusiv un punct de informare turistică, printre blocurile în paragină.
Locuitor din Ciudanoviţa: „Multe nu se fac... Din partea judeţului, a primăriei, ce să spun, asta-i adevărul?”
Reporter: „Nu vă este frică de radiaţii?”
Locuitor din Ciudanoviţa: „Frică de ce? Dacă eu stau de 48 de ani aici în localitate, de ce să-mi fie frică de radiaţii? Aici am crescut, aici am lucrat. (...) Am copii sănătoşi, doi, mari”.
Nu toată lumea este însă atât de convinsă de lipsa riscurilor. Localnici care au lucrat la mină, încă din vremea comuniştilor, ştiu că uraniul i-a condamnat pe mulţi la moarte.
Mihai Ciobanu, locuitor din Ciudanoviţa: „Au murit şi mai tineri, şi...Păi, cea mai puternică radiaţie a fost uraniul. Mai periculos ca cărbunele. (...) Am riscat, uite m-am distrus aici. Dar am şi eu 16 milioane jumate pensia, mai iau în mână. E mulţi care le-a mai căzut dinţii, părul, mai ipotenţi, a mai fost. Dar a fost înainte a fost periculos. În '56 s-a deschis mina. Eu am venit în '78, nu mai avea tăria aia, că tot uraniul care a fost bun l-a luat ruşii, ai dreacu'. Ruşii l-a luat, ce-a fost mai bun”.
Riscurile erau uriașe
Dan Popescu este singurul medic, încă în viaţă, care a lucrat la Ciudanoviţa. Acesta susţine că, pe vremuri, riscurile pentru minerii de uraniu erau uriaşe.
Dan Popescu: „Din păcate oamenii nu erau sănătoşi acolo. Foarte mulţi dintre ei, ce se vedea pe loc, era silicoza. Dar principala cauză de mortalitate a minerilor din uraniu era cancerul bronhopulmonar, care apare la aceşti oameni cam după 10-12, până la 15 ani de la injuria care se produce asupra aparatului bronşic. Această injurie care se produce ţine un an, doi, trei şi cancerul bronhopulmonar apare peste o perioadă de 10-12 sau 15 ani, când omul iese la pensie. Conducerea întreprinderii spunea "Stai, domnule, că n-am niciun mort", dar dacă te duceai să vezi ce s-a întâmplat cu oamenii după ce au ieşit la pensie”.
Fiu Bugaru, fizician laborator de radiaţii, Direcţia de Sănătate Publică Reşiţa: „Cancere - mă refer la expuşi profesional, la mineri - nu prea au mai fost după 1964, până în 1964 au cam fost într-o veselie şi nu mai sunt mineri care lucrat până în 1964. Până în 1964 s-a lucrat pe uscat. Deci când s-a perforat, s-a perforat pe uscat, s-a evacuat pe uscat, minerii care au lucrat au fost şi stahanovişti, că puteau într-un an să-şi ia o maşină, nu i-a interesat. Dar nu mai există. Deci minerii ăia au făcut cancer pulmonar, bronhopulmonar. Din cauza radonului şi minereului care s-a depus pe plămâni, că au lucrat pe uscat. Ei, după 1964 s-a introdus pe umed”.
Autorităţile susţin că, în prezent, localnicii din zona Ciudanoviţa nu se expun la riscuri deosebite... Însă nuanţează: oamenii sunt în siguranţă, atâta timp cât evită contactul cu haldele de steril, lângă care îşi duc, de fapt, existenţa.
Reporter: Există risc pentru cei care trec pe aceste halde?
Elena Simion, şef serviciu Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului: „Pentru cei care trec pe halde riscul se cuantifică în timpul pe care îl petreci pe o haldă. Cu cât stai mai mult, cu atât riscul la care te expui creşte. Dacă eşti doar în trecere, evident că riscul este unul limitat. (...) Ca o măsură de protecţie şi legislaţia, de altfel, o prevede, ca orice unitate nucleară să fie clar identificată şi împrejmuită”.
Alexandra Cucu, director laborator radiaţii, Institutul Naţional pentru Sănătate Publică: „Activitatea de ecologizare începută şi, în unele locuri, stopată din raţiuni financiare, trebuie să continue astfel încât să fim siguri că nimeni nu pătrunde în zonele alea, că nu ajung să se expună copiii sau persoane care nu sunt conştiente”.
Dan Popescu, fost medic colonia minieră Ciudanoviţa: „Ar fi bine să se mute. Ăia care au peste 50-60 lasă-i să steie, că nu se mai întâmplă nimic. Dar copiii să nu mai fie acolo. Sunt mult mai sensibile organismele lor la iradierea gama decât ale adulţilor şi vârstnicilor”.
Cei peste 50 de ani de exploatare a uraniului în România a lăsat urme adânci. Atât pentru mediu, cât şi pentru oameni. România se află în prezent pe punctul de a închide ultima mină radioactivă. Mii de oameni care depind de ea privesc spre un viitor incert, în timp ce zonele contaminate, rămase moştenire din trecut, zac, în continuare, fără soluţii.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
