Colosul industrial IMUM (Medgidia), vândut la fier vechi
Mircea Pintilie, fost inginer la IMUM Medgidia: „IMUM-ul? Nu există! Mai există IMUM? Să fim serioşi!”.
Vreme de 38 de ani, lumea şi viaţa lui Cornel Manea erau clare. Oarecum calme. Şi categoric previzibile. Nu se întreba ce are de făcut mâine: urma o nouă zi la serviciu, la IMUM. Acolo, ştia ce are de făcut, ştia şi să îşi facă treaba, aşa că, pe măsură ce trecea timpul, mai făcea un pas înainte. A fost sudor, apoi şef de garaj, apoi şef de aprovizionare.
Primii ani de după 90 au fost cum au fost, dar a venit 2010 şi momentul în care universul lui s-a năruit: într-o zi, a aflat că la IMUM nu mai e nevoie de el. Avea datorii mari la bănci, nu găsea prin preajmă niciun alt loc de muncă, iar ajutorul de şomaj a fost mic şi nici n-a venit la nesfârşit. Au fost vremuri teribile pentru el.
Cornel Manea:"Este umilitor să ceri bani la copii să-ţi cumperi pâine".
Cornel Manea era disperat, dar nu resemnat. Nu a vrut să se declare învins. A încercat ce încercau mulţi - şi mulţi reuşeau: şi-a încercat norocul afară. Şi-a făcut bagajele şi a plecat în Spania, la fiica lui.
Cornel Manea: „Am încercat pe la societăţi, am fost şi pe la restaurante, să găsesc să mătur pe jos, să spăl vase, să fac orice ca să câştig şi eu un ban, unu două, cinci sute de euro pe lună şi n-am găsit”.
A mai încercat o dată. N-a mers... Şi încă o dată... şi apoi s-a lăsat păgubaş.
Cornel Manea: „Nu m-a acceptat pentru că am vârsta. Ei caută oameni în vârstă de 30-40 de ani, 25, tineri”.
Cornel Manea şi alţi 132 de oameni - ultimii salariaţi care au părăsit IMUM - mai au de recuperat bani pentru zilele muncite şi niciodată plătite. Uneori, speră că banii vor veni. Alteori, şi-ar lua gândul de la ei. Pentru ei, IMUM este doar o ruină plină de amintiri.
Cândva, IMUM era cel mai mare producător de remorci din ţară şi singura întreprindere de pe poarta căreia ieşeau combine tractate şi prese pentru fân. Avea o turnătorie de oţel şi de neferoase, ateliere de lucru, laboratoare, fabrică de oxigen şi un pavilion administrativ. IMUM era o şcoală profesională în sine.
Mircea Pintilie, fost inginer la IMUM: „Oameni cu meserie..vă spun de forjă că erau în stare să facă minuni din ciocan mic cu abur, cum să zic eu, ca un sculptor. Scoteau o piesă dintr-o bucată de fier înroşită, o piesă de artă."
În anii 70, Medgidia era magnet pentru oameni din toate colţurile ţării. Veneau la IMUM, să aibă un serviciu de unde să iasă la pensie. Populaţia oraşului crescuse cu peste 18 mii de oameni.
Mircea Pintilie: "Mi-aduc aminte că veneau foarte mulţi din Moldova, dar care se acomodau. Terminau şcoala profesională, îi angajam pe toţi, băieţii plecau în armată, o parte din fete plecau în zona din care veneau, dar o parte dintre băieţi se întorceau. După aceea se căsătoreau aici, primeau apartament şi deveneau oamenii locului”.
Pentru tinerii de atunci, IMUM era siguranţa zilei de mâine. Ion Ciobanu îşi aminteşte vremurile. A fost lăcătuş şi mulţi ani nu s-a temut pentru slujba lui.
2009 a fost unul de coşmar. Mai întâi, a lucrat luni la rând fără să primească un ban. Apoi, finalul previzibil: concedierea. N-a mai găsit o altă slujbă.
Ioan Ciobanu, fost lăcătuş la IMUM: „Am avut părintele care a avut o pensie, ne-a ajutat, m-a ajutat pe mine. Sora-mea a trebuit să lase familia să plece în Italia".
În IMUM, dintre cele aproape 700 de maşini şi unelte care au existat acolo până în primii ani ai mileniului trei, au mai rămas 36 de utilaje. Pe care nu le vrea nimeni. Sunt depăşite şi ruginite.
Răzvan Ranete, directorul IMUM: "Mai avem maşini de găurit, maşini de găurit aduse în anii comunismului din Ungaria şi maşini de găurit multiax”.
Soarta IMUM Medgidia seamănă cu soarta multor coloşi industriali din România puşi la pământ de vremurile noi, cu tot ce-au adus ele în cele mai multe astfel de cazuri: hoţie, inadaptare, nepricepere.
Prima încercare de vânzare a fost în 2001. Era cât pe ce să ajungă la un investitor austriac, dar planul s-a năruit când patronul a fost arestat din cauza unor afaceri ilegale cu autoturisme. Preţul de atunci - echivalentul a 100.000 de euro.
Au mai trecut, târâş-grăpiş, alţi trei ani până când, în martie 2004, statul a încearcat o altă tranzacţie: a vândut pachetul majoritar unui investitor turc. Preţul, de nimic: în euro, nu mai mult de 75.000.
Mircea Pintilie, fost inginer la IMUM: „Acum dacă stăm să ne uităm în jurul nostru: mai sunt maşini agricole? Mai sunt! Trebuiesc remorci pentru România şi nu numai agricole, ci şi rutiere... trebuiesc? Le importăm!”.
În Medgidia, 15% dintre oameni nu au un loc de muncă. Iar cei care lucrează în micile industrii locale câştigă între 700 şi 1000 de lei.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
