Raluca Bonzi, coordonator al Asociaţiei SOS Infertilitatea, a pus capăt vieţii sale tihnite din Franţa la începutul anului trecut şi s-a întors în România cu un singur scop: să adopte un copil. A fost nevoită să plece de lângă soţul său pentru că vechea lege nu le permitea românilor din străinătate să înfieze un copil din ţară. Nu a fost uşor, dar îşi dorea atât de mult un fiu sau o fiică, încât a crezut că merită sacrificiul.
„Astăzi nu mai sunt nici optimistă, motivată sunt doar teoretic, însă foarte, foarte frustrată şi foarte furioasă chiar, pe sistem”, spune Raluca.
Mai întâi, birocraţia cere ca atestarea Ralucăi pentru adopţie să dureze şase luni. Apoi, după lungi bătălii cu sistemul, a aşteptat să cunoască un copil pe care să îl adopte. A trecut un an şi nu s-a întâmplat nimic. În patru luni, atestatul expiră şi ar putea fi nevoită să reia toate formalităţile. „Familiile pur şi simplu îmbătrânesc cu fiecare atestat şi îşi pierd motivarea. Cunosc familii care după primul atestat nu au mai avut puterea să se reateste, pentru că nu au mai crezut în sistemul de adopţie din România”, adaugă coordonatorul SOS Infertilitatea.
Banul urmează copilul
O lege bună nu este suficientă pentru reformarea unui sistem. Deşi noul act normativ scurtează mult termenele pentru adopţie, rata nu a crescut. Unii dintre cei implicaţi acuză că există un interes ca micuţii să rămână cât mai mult în sistem, şi anume fondurile pe care direcţiile de protecţie socială sau maternităţile le primesc pentru ei.
„Legea spune că banul urmează copilul. Atunci e foarte simplu: copilul este abandonat în maternitate, să păstrăm copilul acolo. Deci se dau. Apoi copilul se duce la şcoală sau este într-o casă de îngrijire într-o perioadă de dificultate, practic banul rămâne acolo şi practic nimeni nu ar avea interesul să dispară partea asta de bani din buget”, crede Cristiana Ionescu - directorul Dreamcatchers, asociaţie de consultanţă.
Dincolo de bani, mai este şi o problemă de mentalitate a lucrătorilor sociali. „Copiii ăştia uneori sunt priviţi ca nişte dosare. Se uitau aşa la ei şi spuneau... "pe ăsta nu-l declar adoptabil pentru că nu-l vrea nimeni. E negru, e bolnav, nu-l vrea nimeni". Adică stabileau a priori că acel copil nu are nici o şansă să fie adoptat, drept pentru care nu-l declarau adoptabil”, susţine Ramona Popa, purtător de cuvânt al Oficiului Român pentru Adopţii.
Sub protecţia anonimatului, o femeie care a dorit să adopte un copil a fost de acord să dezvăluie experienţa trăită: copiii sunt văzuţi ca o marfă, iar adopţiile se derulează repede doar când există un interes financiar. „Îşi dădeau seama ce copil va fi dorit. Frumuşei şi aşa mai departe. Îşi dădeau seama că ăsta va fi un copil dorit şi grăbeau adoptabilitatea pentru el, pentru că se cotiza pentru un astfel de copil. Român, sănătos, părinţi tineri, frumuşei. Dar de ce? Pentru că se cotiza pentru acel copil, va fi foarte cerut pe piaţă.”
În concluzie, se poate spune că interesele meschine, rezistenţa sistemului la reformă şi goana nebună după bani fac ca în România să fie adoptaţi doar 1000 de copii pe an, în condiţiile în care avem 60.000 de micuţi în sistemul de protecţie. Dintre ei, aproape 5000 au ajuns la vârsta de 18 ani fără ca sistemul să le fi dat vreodată şansa de a fi adoptaţi. La majorat, când statul nu îi va mai proteja, vor ajunge în stradă, ai nimănui.