A murit Neagu Djuvara. Cine a fost și ce a însemnat pentru cultura și istoria României
Istoricul și filosoful Neagu Djuvara a încetat din viață, joi, 25 ianuarie 2018, la vârsta de 101 ani, informează TVR. El obișnuia să își serbeze ziua de naștere de două ori, pe 18 august pe calendarul vechi şi pe 31 august conform noului calendar.
Istoricul a murit la spital, unde era internat de mai multă vreme, în urma unei pneumonii.
Istoricul, filosoful, diplomatul şi scriitorul Neagu Djuvara a fost unul dintre ultimii aristocraţi ai României. S-a născut în timpul Primului Război Mondial, a fost pe front în cel de al doilea şi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în pribegie. Întors în ţară, după 1990, a pus la îndoială istoria oficială, ceea ce l-a făcut indezirabil în unele cercuri academice.
Primul Mare Război i-a împins familia spre pribegie. Ca majoritatea aristocraţilor români, soţii Djuvara s-au refugiat iniţial în Moldova. Au reuşit să ajungă totuşi în Occident, la rude. Ajuns la doar un an de viaţă printre străini, copilul Djuvara a locuit, pe rând, în Suedia, Franţa şi Elveţia. A cunoscut lipsurile... Dar lipsurile toate, blazonul Grădiştenilor, rangul social al familiei Djuvara şi mai ales moartea tatălui... l-au maturizat înainte de vreme.
„Mi s-a spus "A murit tatăl tău", gata, acum nu mai am decât o mamă, nu pot să spun că m-a afectat, n-am înțeles! La vârsta de 2 ani, nu-nțelegi. A, ești fără tată! Gata! Așa am început eu viața, ca să zic așa, adică cu impresia că sunt un copil nițel mai altfel decât alții, n-am decât o mamă, n-am tată”, povestea Neagu Djuvara într-un interviu pentru Digi24.
La 12 ani, canoanele familiei l-au trimis să studieze în Franţa. A rămas legat de România prin vacanţele de la Găeşti.
Franţa i-a oferit însă laurii academici. Licenţa în istorie, la Sorbona, în 1937. Şi doctor în filosofie, la Paris, în 1972.
Comunismul i-a interzis contactul cu ţara. După 45 de ani de exil a revăzut-o. Dar de iubit n-a încetat niciodată s-o iubească. Nouă ani a predat la Universitatea Bucureşti. Suficient cât să câştige respectul multor generaţii de studenţi.
„Neagu Djuvara ne încânta pe toţi. Amfiteatrul era plin cu studenţi şi din alţi ani. Veneau studenţi de la Filosofie, de la Litere, poate şi de la alte facultăţi. Era excepţional”, povestește jurnalista Elena Vijulie, care i-a fost studentă.
Parte a generaţiei Regelui Mihai, Neagu Djuvara a rămas, pentru cei care l-au cunoscut, un nobil elevat, conştient şi cerebral chiar şi dincolo de centenarul vieţii.
„O prezenţă fermecătoare, un gentleman. Era un om din generaţia tatălui meu. A şi refuzat să obţină cetăţenia franceză. A fost un om mult prea legat de ţară, un patriot aşa cum cei din generaţia lor încă mai erau”, spune Theodor Paleologu, istoric.
Pentru omul care a fost, dar mai ales pentru felul în care a respectat şi a onorat România Neagu Djuvara a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce. Iar pe 9 august 2016 academicianului i-a fost conferit Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler.
„Dacă ar fi să-l caracterizăm pe Neagu Djuvara într-un cuvânt? Clasă! Avea clasă! Din toate punctele de vedere!”, spune Theodor Paleologu, fost ministru al culturii.
BIOGRAFIE
Neagu Djuvara, născut pe 18 august 1916, la Bucureşti, într-o familie de origine aromână, şi-a luat licenţa în Istorie la Sorbona, în 1937, şi trei ani mai târziu a devenit doctor în Drept, la Paris. În 1972, a obţinut doctoratul în Filosofie, tot în capitala franceză, urmând ca, în 1987 să primească Diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris.
A fost curier diplomatic în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, la Stockholm, unde a plecat pe 23 august 1944 şi a rămas până în 1947.
A urmat exilul la Paris, unde a fost secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, a colaborat cu Radio Europa Liberă şi mai multe fundaţii. A petrecut 23 de ani în Republica Niger, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine, de unde s-a întors, în 1984, la Paris.
După Revoluţia din 1989, Neagu Djuvara a revenit în România, unde a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti până în 1998.
Neagu Djuvara a fost membru de onoare al Institutului de Istorie ''A.D.Xenopol'' din Iaşi şi al Institutului de Istorie ''Nicolae Iorga'' din Bucureşti.
Un susţinător al cercetărilor referitoare la istoria românilor, preocupat, în special, de filosofia istoriei, Neagu Djuvara a scris 20 de volume, de specialitate şi memorii, între care se numără ”Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor'” (Paris, 1975), premiată de Academia Franceză în 1976, ”Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne” (1995), ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie” (1999) şi ”Amintiri din pribegie” (2005).
Numele său apare pe mai multe volume colective, precum ”Aromânii: istorie, limbă, destin” (1996, 2012) şi ”Cărţile care ne-au făcut oameni” (2010).
În 2006, a fost decorat cu Ordinul Naţional ''Servicul Credincios'' în grad de Mare Cruce, iar în 2010, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, l-a decorat cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. Pe 9 august 2016, lui Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, iar la finalul lunii martie a acestui an, a primit premiul de Excelenţă la cea de-a XVI-a ediţie a Galei Premiilor Radio România Cultural.
Istoricul Neagu Djuvara avea 101 ani. 45 i-a trăit în afara ţării, în exil. Abia după 1989 avea să devină cunoscut în țară. Avea deja 70 de ani „Am venit înapoi în țară ca să ofer, nu ca să primesc. Destinul a vrut ca la 70 de ani să fac ceea ce voiam să împlinesc la 30: să fiu universitar, să public cărţi în limba română”, mărturisea el.
Într-un interviu din 2008, istoricul spunea: „Vreau să fiu înmormântat aici (în România n.r.). Dar mi-aş dori să mor pe un vapor”.
Cine a fost Neagu Djuvara
Neagu Djuvara, născut pe 18 august 1916, la Bucureşti, într-o familie de origine aromână, şi-a luat licenţa în Istorie la Sorbona, în 1937, şi trei ani mai târziu a devenit doctor în Drept, la Paris. În 1972, a obţinut doctoratul în Filosofie, tot în capitala franceză, urmând ca, în 1987 să primească Diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris.
A fost curier diplomatic în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, la Stockholm, unde a plecat pe 23 august 1944 şi a rămas până în 1947.
A urmat exilul la Paris, unde a fost secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, a colaborat cu Radio Europa Liberă şi mai multe fundaţii. A petrecut 23 de ani în Republica Niger, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine, de unde s-a întors, în 1984, la Paris.
După Revoluţia din 1989, Neagu Djuvara a revenit în România, unde a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti până în 1998.
Neagu Djuvara a fost membru de onoare al Institutului de Istorie ''A.D.Xenopol'' din Iaşi şi al Institutului de Istorie ''Nicolae Iorga'' din Bucureşti.
Un susţinător al cercetărilor referitoare la istoria românilor, preocupat, în special, de filosofia istoriei, Neagu Djuvara a scris 20 de volume, de specialitate şi memorii, între care se numără „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor” (Paris, 1975), premiată de Academia Franceză în 1976, „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne” (1995), ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie” (1999) şi „Amintiri din pribegie” (2005).
Numele său apare pe mai multe volume colective, precum „Aromânii: istorie, limbă, destin” (1996, 2012) şi „Cărţile care ne-au făcut oameni” (2010).
În 2006, a fost decorat cu Ordinul Naţional ''Servicul Credincios'' în grad de Mare Cruce, iar în 2010, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, l-a decorat cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. Pe 9 august 2016, lui Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, iar la finalul lunii martie a acestui an, a primit premiul de Excelenţă la cea de-a XVI-a ediţie a Galei Premiilor Radio România Cultural.
Urmăriți mai jos un interviu acordat de Neagu Djuvara echipei Digicult, în septembrie 2015:
„M-am născut la București, într-adevăr, trei zile după ce România intrase în război, august 1916”, povestea istoricul.
Să rămâi la București, în plin război, cu doi copii de vârstă mică, era pe cât de complicat, pe atât de periculos. De aceea, familia Djuvara a decis să facă un pas salvator.
„De la începutul războiului, cum se-ntâmplase cu multă lume din București, ne retrăsesem în Moldova și chiar tata, care fusese mobilizat, era un inginer de valoare, care ieșise cap de promoție de la Politehnica din Berlin, el era mobilizat și s-a gândit că e prudent, din cauza, nu atât a războiului propriu zis, ci a foametei care bântuia la noi în țară, în 1916, s-a gândit să-și trimită mica familie, adică soția și cei doi copii, să-i trimită prin Rusia până în Franța. De ce în Franța? Pentru că tatăl său, bunicul meu, Trandafir Djuvara, era ministru plenipotențiar - astăzi am zice ambasador - în Belgia. Or Belgia toată era evacuată în Franța, la Le Havre”, spunea Neagu Djuvara, la emisiunea Digicult, în 2015.
Călătoria s-a dovedit mult mai anevoioasă decât prevăzuseră adulții.
„Și, prin urmare, noi plecăm - mama cu cei doi copii și cu o guvernantă elvețiancă și cu un frate, Scarlat Grădișteanu, care-i ultimul din familia mamei mele și care, din nefericire, înnebunise pe front, era un om anormal. Deci vedeți cu ce echipă biata maică-mea, cu o soră mai tânără, Jana, care nu se va căsători decât la 40 de ani, închipuiți-vă că, cu toată dezordinea care domnea deja în Rusia, în ajunul revoluției, poliția își făcea, totuși, datoria și a confundat numele elvețiencei noastre de 20 de ani, guvernanta, cu o spioană germană pe care o căutau. Și ne confiscă pașapoartele”, își amintea Neagu Djuvara.
De aici, o serie de încurcături, probleme și complicații. Drumul familiei către Franța a fost amânat cu o lună, până s-a lămurit situația: guvernanta familiei Djuvara nu era vreo Mata Hari. Dar revelațiile au venit în cascadă: românii pribegi au aflat, cu această ocazie, ceva incredibil.
„Comisarul de poliție îi spune mamei mele "Doamnă, ne cerem scuze, a fost o confuzie de nume, s-a lămurit acum, veniți mâine să vă luați pașapoartele, veniți, însă, dimineața, înainte de 9.00, că la 9.00 bolșevicii iau puterea!" Un înalt funcționar la Ministerul de intern rus, în 1917, știa că, a doua zi, bolșevicii iau puterea la ora cutare”, povestea Neagu Djuvara.
După tot felul de aventuri nu tocmai plăcute, familia Djuvara a reușit să plece către Occident: „Am prins ultimul tren care pleca către Helsinki, că după aia s-au închis granițele! Mi-am început viața cu un adevărat miracol!”
De la Helsinki, familia a ajuns în Vest și a locuit un an în Franța, acolo unde se afla bunicul patern al lui Neagu Djuvara, diplomat de carieră. Apoi au plecat în Elveția.
„Aproape că mă întreb, acum, ce miracol, cum de aveam bani de lucrurile astea? Mama, țin minte, mi-a arătat că, sub hainele ei, avea o centură de bumbac, cu buzunărele. Acolo avea un Napoleon de aur, avea inelul cu briliant, mica ei avere o avea asupra ei! Și, deci, a vândut, probabil, încetul cu încetul, tot ce avea și așa ne-a putut întreține”, mai spunea Neagu Djuvara.
În Elveția, la Montreux, familia Djuvara a primit o veste tulburătoare.
Neagu Djuvara: „Să știți că am întâlnit persoane pedante, care n-au vrut să admită că am amintiri de la vârsta de 2 ani. Eu vă pot dezminți, că am o amintire absolut precisă, de la vestea c-a murit tatăl meu. Eu am doi ani și trei luni, fiindcă suntem în decembrie 1918, când sunt într-o odaie de hotel, cu fratele meu, care are trei ani mai mult, și cu o guvernantă, când sunt chemat să o văd pe mama, care era în altă odaie. Și mergem toți trei, batem la ușa unde era mama, intru în odaie - amintirea mea, fiind copil, un pat de hotel, chiar normal, și se pare foarte înalt - și mă văd văzând-o pe mama culcată, cu o batistă pe ochi. Era a doua zi după ce aflase de moartea bărbatului ei, la București.”
Inginerul Marcel Djuvara, deși trecuse prin război, murise nu de glonț, ci de gripă spaniolă, epidemia care a făcut ravagii în Europa. Pentru Neagu, mezinul familiei, vestea a fost de neînțeles.
„Fratele meu avea deja 5 ani, el îl ținea minte pe taică-su, îl văzuse până la vârsta de 4 ani și ceva, pe când pentru mine era... mi s-a spus "A murit tatăl tău", gata, acum nu mai am decât o mamă, nu pot să spun că m-a afectat, n-am înțeles! La vârsta de 2 ani, nu-nțelegi. A, ești fără tată! Gata! Așa am început eu viața, ca să zic așa, adică cu impresia că sunt un copil nițel mai altfel decât alții, n-am decât o mamă, n-am tată”, povestește Neagu Djuvara.
Bunicul patern nu a reușit să- țină loc părintelui dispărut prematur: „Mă iubea, dar era prea dur, era prea sever, nu pot să spun că era o dragoste împărtășită.”
Absența tatălui a fost suplinită cu brio de mama celor doi frați Djuvara, Neagu și Răzvan. Tinca Djuvara, născută Grădișteanu, a știut cum să transforme copilăria băieților ei într-un lung șir de întâmplări și amintiri fericite.
„Am avut o mamă excepțional de bună și de inteligentă, și de blândă, și de drăgăstoasă, așa încât, învelit, învăluit de dragostea asta maternă, n-am avut nicio durere, nicio dramă în familie. Știam de toate dramele: că fratele mamei înnebunise, că tata a murit, toate dramele astea le-am înregistrat, dar fără să-mi schimbe viața în mai trist. Pur și simplu eram fiul unei mame drăgăstoase și inteligente, deci copilăria mea a fost blândă, a fost dulce, nu a fost dramatică!”, mai spunea Neagu Djuvara.
Plină de calități, mama avea, totuși, și un mic cusur.
„Nu era bună bucătăreasă, așa că nu am fost crescut la bucătărie. De altfel, mi-aduc aminte, când am venit la Nisa, nu prea aveam bani, eram totdeauna cu chirii ieftine, eram într-o casă lângă Nisa, unde proprietăreasa era văduva unui poștaș. Mama era cu noi și ar fi vrut s-o ajute la bucătărie. O aud pe femeia aceea odată îi spune, pe limba ei, "Allez-vous en d'ici, madame, avec vos mains de princesse!". "Pleacă de-aici, cucoană, cu mâinile dumitale de prințesă!"”, își mai amintea Neagu Djuvara.
O amintire care îl urmărește și astăzi pe Neagu Djuvara este imaginea mamei sale cântând, la pian, lucrări de Chopin.
Neagu Djuvara: „Făcuse Conservatorul și era și talentată, fiindcă ieșise a doua de la Conservator, după Boscov, care devenise compozitor și pianist. Ea era o foarte bună pianistă și toată copilăria mea, trebuie să spun, și astăzi, din când în când, când aud Chopin cântat la pian, într-un anumit fel, care se apropie de felul școlii de la Viena din veacul al XIX-lea, imediat este mama, cântând Chopin.”
Deși crescut într-un mediu muzical, Neagu Djuvara nu a urmat această cale.
„Am și învățat să cânt la pian, dar am spus "Abandonez, eu nu mai fac". A rămas singurul regret din viața mea! Nu-mi pare rău de nimic din ce s-a întâmplat, decât de hotărârea pe care, la 13 ani, am luat-o, de a nu mai continua să "bat" la pian”, spunea istoricul.
Micul Neagu a abandonat studiul pianului, nu și școala. După ce a făcut un prim an de liceu la gimnaziul de la Sinaia, a fost trimis, conform tradiției familie, la studii în străinătate. Astfel, la 12 ani, a ajuns la internat, în Franța. Mai precis la Nisa, unde bunicul patern petrecea o bună parte din an. Nepotul s-a trezit într-o lume cu totul nouă. Exotică și... antipatică.
„La Nisa, din cauză că meridionalii sunt așa, mai ușuratici, în plus de asta, erau foarte mulți corsicani, și stilul era să fii cât mai "schlampig": să umbli cu espadrile, să ai șorțul rupt și pe care ștergeai penița...”, rememora el.
Vacanțele i-au prilejuit băiatului o mulțime de bucurii: le petrecea în România, la țară.
Neagu Djuvara: „Nu erau la mine acasă, ca zic așa. Mama nu mai avea nicio moșie. Mă duceam la o soră a mamei. Acolo îmi petreceam, în general, vacanțele de vară. Găești, care este acum un adevărat oraș, atunci partea de sud a Găeștilor era un sat. Mi-a plăcut foarte mult să trăiesc viața țăranilor, să mă duc pe câmp, la seceriș, la batoză, să văd cum curge grâul din batoză.”
Chiar dacă se îmbrăca în straie populare, copilul de familie bună le trezea suspiciuni țăranilor adevărați.
„Să știți că mă simțeam cam prost, când, îmbrăcat, adică "deghizat" în țăran, mă duceam la bâlciuri. Dar ăia de la bâlci vedeau că sunt un boier deghizat în țăran, se simțea! Că aveam altă mutră, aveam alte maniere...”, spunea istoricul.
Deși copilul n-a avut parte de cine știe ce aventuri, pe timpul vacanțelor pretrecute la țară, Neagu Djuvara spune că acea perioadă i-a fost extrem de utilă adultului de mai târziu.
„Viața la țară și la nivelul țăranului mi-a fost foarte importantă și din punctul de vedere al vocabularului. Lumea s-a întrebat - am lipsit 45 de ani din țară! - când m-am întors, mi-au zis "Domnule, dar tu vorbești..." Poate că vorbeam chiar mai bine decât alții, care se stricaseră pe vremea comunistă, se mai modificase limba, se pocise! Eu vorbeam o limbă curată, țărănească!”, spunea Neagu Djuvara.
Din amintirile lui Neagu Djuvara nu lipsesc episoadele amuzante care l-au avut drept protagonist pe fratele său, Răzvan.
„Bineînțeles că, atunci când eram mai mic, amândoi mai mici, mă cam înghiontea, îmi dădea pumni. Țin minte o scenă amuzantă, la Sinaia, unde, tot așa, mă înghiontește fratele meu, eu urlu, mama iese din casă și îl ceartă pe Răzvan. Îngrijitoarea - unguroaică, o chema Verona - de la altă casă, dar care era vecină, și care îl iubea pe Răzvan, o ceartă pe mama: "Conița, nu certați la domnul Rozvan, aia mic e îndrăcite!" Și-a rămas, în familie, expresia asta, că "aia mic e îndrăcite". Eu eram vinovatul!”, povestea Neagu Djuvara.
Cu toate că a trecut prin două războaie, a rămas orfan foarte devreme și a avut de înfruntat o mulțime de obstacole, Neagu Djuvara spune că a avut o copilărie perfectă: „Of, Doamne... Ce-mi lipsește acum este că am impresia unui gol: nu mai știu pentru ce trăiesc! Pe când, în tinerețea mea, aveam ambiții, aveam speranțe! Dovadă, totuși, din ambițiile astea am scris o grămadă de cărți!”
VIDEO. Neagu Djuvara despre marea dragoste a vieții sale
Neagu Djuvara a continuat să scrie. Cel mai recent proiect al său nu a vorbit despre istoria românilor, ci despre o istorie personală: prima poveste de iubire:
„O dragoste a mea, de la vârsta de 15 ani, pentru o tânără poloneză, pe care o chema Sophie, și-atunci ceea ce scriu eu acum este "Sophie, mon amour". Nu pot s-o uit toată viața. Pe urmă am fost îndrăgostit de mai multe, inclusiv de viitoarea mea soție, dar această primă dragoste, de la vârsta de 14-15 ani, nu pot s-o uit! Ea era de o finețe, de o aristocrație născută... Acum, eu nu sunt - sau nu eram, atunci - snob, dar am avut impresia că în ea era ceva unic. De-o delicatețe... Mi-aduc aminte de degetele ei, erau așa de fine și de subțiri... Toată ființa ei era de o noblețe extraordinară!”, își amintea Neagu Djuvara.
Idila adolescentină și-a păstrat locul în inima nonagenarului de astăzi. Dar persoana care îi trezește cele mai tandre amintiri este alta: „Mama mea... dac-aș putea s-o revăd, în viață.... este un vis imposibil. Mama mea a fost marea dragoste a vieții mele.”
Djuvara şi Şora, decoraţi la Cotroceni. Djuvara: „Mă simt mititel”
Neagu Djuvara: „S-a schimbat nația. Nu numai limba, ci și comportamentul” - interviu din 2014
Neagu Djuvara: Ne temem de ruși ca și acum 200 de ani - interviu pentru Digi24 acordat în 2014
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
