SISTEMUL a pierdut definitiv războiul

Cât aplomb pe marii perdanți ai ultimului deceniu! Nu știu ce să facă mai repede. Să îl pună pe Geoană președinte onorific? Să îi ia lui Băsescu înapoi anii de domnie? Să demonstreze că au fost condamnați pe nedrept, hăituiți, oropsiți, furați, umiliți?

Să scrântească legile și statul într-atât încât să fie absolut siguri că brațul de fier al legii a paralizat definitiv și că nu îi va mai lovi niciodată? Să se răzbune pe cei care i-au băgat după gratii? Pe care dintre ei? Pe cei pe care nu i-au putut cumpăra? Sau pe foștii lor tovarăși de golănii, care cu o mână îi băteau pe umăr și cu cealaltă le semnau mandatele de arestare? Mai bine toate o dată.

Pentru fiecare vot sau referendum ratat pentru că ”sistemul celorlalți a funcționat mai bine” (vorba lui Ponta), pentru fiecare zi petrecută la răcoare (nevinovați, evident), pentru fiecare ocazie de a fura, pierdută de frica DNA, a serviciilor, a judecătorilor, pentru fiecare dată când au tresărit la o bătaie în ușă, ar fi în stare să facă o comisie, să pună de o mică inchiziție.

Ce demonstrază frenezia revanșardă a celor de la putere, susținută tacit, dar cu mare bucurie, de cvasitotalitatea politicienilor din această țară? Că nu și-au revenit niciodată din șocul pierderii puterii absolute, după 60 de ani în care nimeni nu a îndrăznit să bage la închisoare un membru de vază al elitei hrăpărețe. Nici măcar pentru o crimă! Și cu atât mai puțin pentru mită sau bani furați de la poporul mut.

Încrâncenarea cu care s-au pus pe dat timpul înapoi și pe reparat ceea ce ei consideră sincer nedreptăți, arată că trăiesc, în continuare, într-o intensă negare. Se poartă ca și cum tot ce li se întâmplă din 2005 încoace este un vis urât și își caută în continuare alinarea la vraci.

De aceea, întrunirile misticoid-demascatoare pe care le organizează ziua în Parlament și seara în studiourile tele-propagandei au ceva de ritual șamanic în ele. Au senzația că dacă se strâng lângă tot felul de răspopiți care le zic de deochi și le blesteamă dușmanii, a doua zi se vor trezi și totul va fi ca înainte.

Blocați în negare și în auto-victimizare, nu e de mirare că nu au înțeles nici până azi de unde li s-a tras. Pentru ei, dar și pentru cei ce cred în cupletele manipulatoare ale maimuțoilor plătiți să răspândească mesajele mafiei, o scurtă recapitulare.

SISTEMUL a existat cu mult înainte ca Băsescu, Coldea, Maior, Stanciu, Morar, Kovesi să ajungă în funcții. SISTEMUL a existat cu mult înainte ca o mână de ziariști să înceapă să scrie despre el, după ce au scăpat de bâtele minerilor.

Au fost primii care au început să-l definească, o dată cu primele anchete publicate despre marile jafuri organizate de FSN/PDSR/PSD și complicii lor. Despre privatizări măsluite, despre bănci, rafinării și centrale electrice devalizate, despre imensa rețea mafiotă care acaparase complet statul, punându-l să fure pentru ei. Despre polițiștii, procurorii, judecătorii și ofițerii de informații care fie le țineau de șase pentru ceva firimituri, fie erau parte din managementul corupției. SISTEMUL a existat cu mult timp înainte ca acești jurnaliști să se nască.

Ce este SISTEMUL? Rețeaua informală de oameni puternici, aflați în funcții importante, care începând cu 1945 au lucrat doar pentru a-și asigura rămânerea la putere, imunitatea în fața justiției și înavuțirea. 60 de ani, niciun membru al castei conducătoare nu a ajuns la închisoare. De ce? Pentru că SISTEMUL nu lucra așa.

Luptele fratricide se tranșau prin marginalizarea celor învinși. Cât de îngrozitoare erau pedepsele pe care le primeau, se vede din calvarul îndurat de Ion Iliescu. Deși Ceaușescu știa că este pregătit de sovietici pentru a-i lua locul - o dublă trădare, față de el și față de țară, tot ce și-a permis să-i facă, a fost să-l numească directorul editurii Tehnice. Îngrozitoare sentință! Ispășită în Primăverii, cu șofer la scară, cu salam de Sibiu și Pepsi de la Gospodăria de Partid.

Furtul? Mita? Da, au existat și oameni condamnați la moarte pentru delapidări. Sau condamnați la ani grei de închisoare, pentru că nu și-au putut justifica averea. Însă, niciodată vreun membru al SISTEMULUI.

Miniștri, generali de Securitate, șefii din PCR făceau bani buni din traficul cu aprobări de tot felul, de apartamente, de mașini, de butelii. Nici unul nu a ajuns după gratii. În cel mai rău caz, au fost și ei, ca și Iliescu, marginalizați. Au pierdut vila cu piscină și seră din Gogol și au fost condamnați să trăiască în una pe Tolstoi, cu două camere mai puțin, fără piscină, fără seră.

Cine era gardianul acestui mod de a face ”justiție”? SISTEMUL. Securiștii se ocupau de disidenți, de membrii partidelor istorice, de cei ce ascultau Europa Liberă, de transfugi, de diaspora ostilă și doar în cazuri excepționale își băgau nasul în afacerile lucrative ale unor mahări.

Milițienii, procurorii și judecătorii? Ei aveau de muncă până peste cap cu șefii de CAP, care mințeau că au strâns toată recolta, cu șoferii care furau motorină, cu muncitorii de la abator, care săreau gardul înfășurați în pachete cu carne. Cu gestionarii și vânzătorii de la Aprozar.

Singurii care plăteau cu adevărat, erau trădătorii. Însă, doar cei racolați de Occident. Lor, SISTEMUL nu le arăta niciun pic de milă. Indiferent cât de sus se infiltraseră. Cei prinși într-o relație cu KGB sau GRU scăpau cu viață. Și încă una bună, comparativ cu cea a majorității populației.

Cu această justiție ne-a prins Revoluția. Cu servicii de informații reformate doar pe hârtie. Mai rău, conduse de oameni bănuiți a fi agenți străini. Cu foarte multe Parchete și instanțe conduse de procurori și judecători care au făcut școala Securității, de la Bran.

Ce învățau acolo a spus public, pentru prima oară, Ondine Gherguț, în 2008: ”să fabrice probe, să șantajeze, să aresteze, să ancheteze, să tortureze. Metodele preferate de Securitate și predate la școala de la Bran erau "Radu" (iradierea), "Păsărici" (internarea la spitalul de nebuni și folosirea drogurilor) și "Stănică" – metodă de tortură patentat de generalul de Securitate cu același nume.”

Cum să ancheteze SISTEMUL privatizările frauduloase, cum să-i condamne pe cei ce goleau Bancorexul, cum să-i bage la închisoare pe cei ce și-au însușit milioane de dolari din operațiunile de Aport Valutar Străin aflate în derulare în momentul căderii lui Ceaușescu, când ei fuseseră antrenați inclusiv să tragă cu pistolul, să monteze dispozitive de ascultare și să tortureze pentru a proteja chiar SISTEMUL?! Pentru a se proteja inclusiv pe ei, elemente cheie ale SISTEMULUI.

Inamicii lor au fost întotdeauna doar cei ce puteau pune în pericol SISTEMUL. Și au continuat să fie și după 1990. Singura schimbare a fost că au apărut amenințări noi. Câțiva politicieni din vechea generație, câteva organizații neguvernamentale finanțate din Vest, câțiva jurnaliști incomozi au devenit principalele ținte ale acțiunilor lor.

Împotriva lor, SISTEMUL și-a mobilizat tot arsenalul instituțional și subteran, dar în special mașinăria de dezinformare. Vadim Tudor, TVR și o ciupercărie de ziare conduse de activiști și securiști au început să-i demonizeze pe toți cei ce începuseră să pună întrebări incomode. Cum ar fi: de ce nu își face justiția treaba? De ce nu anchetează nimeni marele jaf care se petrece sub ochii noștri?

Previzibil, lupta a fost câștigată, fără mari eforturi, de SISTEM. Diferența de gabarit dintre ei și puținele voci care cereau să fie trasi la răspundere și-a spus cuvântul. Noi am răgușit, ei s-au îmbogățit și au devenit și mai puternici.

Așa ne-a prins momentul 11 septembrie 2001. Cu o justiție condusă de oameni care erau noduri esențiale ale SISTEMULUI și cu SIPA care colecta secretele magistraților pentru a se asigura că nimeni nu va îndrăzni vreo vitejie. Așa am bătut la porțile NATO și UE. De ce ne-au lăsat înăuntru?

Dacă analizăm cum au evoluat lucrurile, singura explicație care stă în picioare este că în timp ce mare parte din SISTEM își vedea de șpăgi, de vămuit afacerile curate, de ridicat palate și de cumpărat mobilă din China cu vaporul, alte noduri importante ale statului și SISTEMULUI le-au promis europenilor și americanilor că, în cazul în care vom fi acceptați în marile cluburi occidentale, lucrurile se vor schimba. Că SISTEMUL își va slăbi strânsoarea, astfel încât România să aibă o șansă ca, într-un orizont previzibil, să devină o democrație, un stat de drept și o economie de piață funcțională.

Cine și de ce a făcut astfel de promisiuni care amenințau monopolul SISTEMULUI asupra puterii și care îi băgau într-o aventură cu final incert? Și pentru ce beneficii, având în vedere că SISTEMUL avea cam tot ce își dorea? Povești sunt multe. Unele patriotice - eram obligați să facem o alegere geostrategică fermă și clară, unele prozaice – propuneri de nerefuzat care au inclus în egală măsură avantaje personale, dar și riscuri.

La fel de sigur este că și cei ce au făcut angajamentele inițiale și-au imaginat că vor reuși să impună un ritm de melc schimbărilor promise, că vesticii îl vor accepta și că în niciun caz nu va presupune renunțări atât de dramatice și sacrificii atât de numeroase și de spectaculoase din partea SISTEMULUI. Adrian Năstase, de exemplu, era foarte încrezător că va reuși să îi joace pe degete pe străini. Și că îi va convinge să înghită formele fără fond, de tipul PNA, pe care le pregătise.

De ce am simțit nevoia să fac acest recurs la istorie? Pentru că nu putem înțelege ce se întâmplă azi, zbaterea caraghioasă a celor ce nu pricep nici acum de ce le-a fugit pământul de sub picioare, dacă nu clarificăm momentul zero. Nu putem înțelege magnitudinea schimbărilor dacă nu ne reamintim de unde am plecat.

Decimarea SISTEMULUI nu a început cu hachițele unui autocrat și nici cu o conspirație a unei facțiuni pentru a răsturna o alta și a-i lua puterea și banii. A început printr-o promisiune oficială că ne vom schimba, făcută celor pe care îi imploram să ne accepte în marea familie occidentală. Promisiune formalizată ulterior prin documentele de aderare la NATO, la UE și de intrare în parteneriatul strategic cu SUA.

Promisiune pe care statul român și-o va onora pe deplin doar atunci când SISTEMUL, oamenii care au stăpânit fraudulos politica, administrația, economia de stat și o bună parte din cea privată, justiția, serviciile și media vor fi înlăturați definitiv de la putere, vor plăti pentru faptele comise și își vor pierde averea acumulată ilegal.

Dincolo de miile de mesaje de susținere transmise din 2005 încoace de tot felul de emisari occidentali, există două confirmări cât se poate de palpabile că, în ciuda unor derapaje inerente (detalii mai jos), lupta anticorupție a rămas o întreprindere multilaterală și nu se va încheia ca o afacere tipic românească, ca o autostradă ce se termină, brusc, în câmp.

Prima: dacă lupta anticorupție ar fi fost o inițiativă a SISTEMULUI și s-ar fi desfășurat după obiectivele și metodele SISTEMULUI nu ar fi luat niciodată amploarea la care a ajuns. Nu ar fi intrat la închisoare nici unu la sută din câți au fost condamnați. S-ar fi optat pentru aceeași metodă pe care SISTEMUL a practicat-o zeci de ani: marginalizarea.

Nu ar fi fost nevoie nici de arestări, anchete, procese și cu atât mai puțin de condamnări la închisoare și confiscări de averi. SISTEMUL ar fi purtat o discuție civilizată cu cel devenit indezirabil, el ar fi făcut un pas înapoi și s-ar fi retras, precum Iliescu, să-și consume disidența și milioanele agonisite în Primăverii, sau, pe stil nou, la Nisa.

Formula ar fi fost nu doar ideală, ci singura prin care capii SISTEMULUI își puteau face, în continuare, jocurile de putere, dar fără să pericliteze rețeaua care le asigura supraviețuirea și perpetuarea controlului asupra țării. A fost formula prin care comuniștii și urmașii lor au rezistat zeci de ani la putere. De ce să schimbi ceva ce merge uns?

Pentru că nu li s-a dat de ales. Cei care au negociat cuplarea la NATO, UE, SUA, au acceptat să distrugă SISTEMUL. Mi-e greu să cred că au fost atât de înguști la minte încât să nu realizeze că, în clipa în care vor ajunge în închisoare mii de noduri ale rețelei, aceasta nu va mai putea supraviețui.

Era previzibil că odată atinsă masa critică de condamnați vor începe turnătoriile între ei, devoalarea a mii de afaceri ilegale, a mecanismelor corupției și a controlului politic. De aici și până la distrugerea iremediabilă a celui mai de preț bun al SISTEMULUI, garanția că indiferent ce ar face un membru al său nu va ajunge la închisoare și nu va fi umilit public, nu a mai fost decât un pas.

A doua confirmare: soarta celor care până de curând au coordonat operațiunea de dezmembrare SISTEMULUI. Dacă ar fi ținut doar de aceștia, procurorii nu ar fi bătut niciodată la ușa lui Traian Băsescu, a Elenei Udrea, a lui Sebastian Ghiță și a încă multora, care au avut partea lor de contribuție, directă sau indirectă, la succesul luptei anticorupție.

Dacă șefii din servicii și din magistratură ar fi fost un ”nou SISTEM” nu s-ar fi atins niciodată de cei menționați mai sus. Nu din gratitudine, ci pentru că așa le dicta instinctul de conservare. Nu ar fi avut nicio problemă să ajungă la o înțelegere cu ei, să le ofere imunitate în schimbul tăcerii și a unei retrageri discrete din prim plan.

De ce nu au făcut-o? Pentru că nu a depins niciodată doar de ei să facă astfel de înțelegeri. Unii au dat impresia că au această putere. Și-au și exercitat-o, în interes personal, o vreme, dar când au depășit o anumită linie roșie au fost înlăturați, la rândul lor. Dovadă? Testul Oprea l-au trecut. Testul Ghiță l-au picat.

Ceea ce înseamnă că nu au fost niciodată un ”nou SISTEM.” Dacă ar fi fost, nimeni nu ar fi avut cum să le mai impună ceva. Și cu atât mai puțin nu ar fi putut să-i sancționeze. Dacă relațiile dintre ei ar fi fost de aceeași natură, dacă metodele lor ar fi fost aceleași ca ale ”vechiului SISTEM”, la câtă putere au acumulat între 2005 și 2014, nu i-ar mai fi dat jos nimeni din funcții multă vreme.

Faptul că oameni importanți care s-au aflat la cârmă în ultimii 12 ani, care păreau că nu dau socoteală nimănui, au fost împinși să acționeze împotriva intereselor lor, împotriva instinctului de supraviețuire, pentru ca justiția să ajungă și la ultimii intangibili, dovedește un singur lucru.

Parteneriatul dintre statul român și aliații strategici încă funcționează. România încearcă în continuare să-și onoreze promisiunea de schimbare profundă. Niciun SISTEM nu va mai reuși să acapareze statul, oricât de puternic și determinat ar părea, la un moment dat.