Decizia CCR privind abuzul în serviciu explicată

Celebra OUG 13/2017 și-a propus modificarea textul din Codul penal care reglementa abuzul în serviciu sub pretextul că ar exista o decizie a Curții Constituționale (CCR) care impunea acest lucru.

După ce s-a revenit asupra OUG 13, prin abrogarea ei la cinci zile după publicare, au apărut unele opinii conform cărora infracțiunea de abuz în serviciu nu ar mai exista în Codul penal încă de la data apariției deciziei CCR, iar acest aspect se dorea – chipurile – a fi îndreptat tocmai prin ordonanța respectivă.

Voi demonta această teză halucinantă pentru un jurist, prezentând decizia CCR nr. 405/2016 care a generat atâtea discuții.

În ce constă infracțiunea de abuz în serviciu?

Această infracțiune este este reglementată în art. 297 din Codul penal se referă la cel care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos, dacă fapta lui produce un prejudiciu sau o vătămare drepturilor sau intereselor unei persoane; pedeapsa este închisoare 2-7 ani și interzicerea unor drepturi. Când se obține un folos (ca urmare a faptei) pentru funcționarul public sau o altă persoană, ea este considerată de art. 13 ind. 2 din Legea anticorupție nr. 78/2000 ca fiind asimilată corupției; în acest caz, urmărirea penală o face DNA, nu un parchet ordinar, iar pedeapsa se mărește cu o treime.

De când există această infracțiune?

În România această infracțiune a apărut în Codul penal încă de la 1864. În Codul penal valabil în perioada 1969-2014 abuzul în serviciu a avut aproape același conținut, dar pedeapsa era închisoare 6 luni-3 ani.

Cum este reglementată această infracțiune în alte state?

Toate statele care sunt parte la Convenția ONU împotriva corupției trebuie să reglementeze infracțiunea de abuz în serviciu sau de putere ori de funcție – o cere art. 19 din Convenție, obligatorie pentru toți cei care au ratificat-o, adică pentru 140 de state, inclusiv România. Pentru modul de reglementare în concret a acestei infracțiuni în alte state, propun un excelent studiu de drept comparat făcut de vice.ro.

Cine și de ce a contestat această reglementare?

În anul 2016 un număr de 23 de inculpați trimiși în judecată în șase dosare penale au invocat faptul că formularea textelor privind abuzul în serviciu din Codul penal, respectiv din Legea anticorupție ar fi contrare Constituției, astfel că au cerut ca CCR să verifice acest lucru. Această solicitare poartă o denumire specială, excepție de neconstituționalitate; ea poate fi invocată numai într-un dosar ajuns în faza de judecată și poate fi soluționată doar de către Curtea Constituțională.

Ce a decis CCR?

Curtea a hotărât prin decizia 405/2016 două lucruri: 1. admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispoziţiile art. 246 alin.(1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”; 2. respinge excepția de neconstituționalitate și constată că dispoziţiile art.13 ind. 2 din Legea nr.78/2000 sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

Curtea a stabilit că, într-adevăr, este o problemă cu textul care incriminează infracțiunea de abuz în serviciu: termenul „defectuos” nu este definit de cod, ceea ce face ca oamenii să nu cunoască ce li se permite și ce li se interzice să facă; fără această descriere, magistrații înșiși ar putea sancționa oamenii în mod arbitrar. Ca urmare, CCR a decis că numai comportamentul care constă în „încălcarea legislației primare” poate avea o consecință penală – adică a legii emisă de Parlament, dar și a ordonanțelor și ordonanțelor de urgență ale Guvernului.

Asta înseamnă că articolul din Codul Penal este neconstituțional?

Nu. CCR nu a înlăturat textul ca fiind neconstituțional, ci a interpretat în sensul prevăzut de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (care impun ca o lege să fie clară și predictibilă) o sintagmă neclară folosită în articolul de lege.

Dar putea să adopte CCR o decizie interpretativă?

Da.

Practic, prin astfel de decizii interpretative, norma este „salvată”, iar orice modificare a ei ulterioară sau aplicare trebuie făcută potrivit interpretării date de curtea constituțională respectivă.

Art. 146 lit. d) din Constituție prevede că CCR „hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate” fără a stabili de câte tipuri sunt hotărârile. În jurisprudența CCR s-au conturat patru soluții ce se pot da cu privire la cererile prin care se contestă un text de lege:

1) respinge excepția de neconstituționalitate a unei legi sau articol de lege în raport de criticile invocate (de ex, decizia 404/2016);

2) admite excepția de neconstituționalitate invocată și constată neconstituționalitatea unei legi sau articol de lege (decizia 126/2016, pct.1) sau chiar doar a unei sintagme dintr-un articol de lege (de ex, decizia 603/2015), iar în acest caz – și numai în acest caz – legiuitorul are la dispoziție 45 zile pentru a remedia textul eliminat ca efect al deciziei CCR, așa cum rezultă în mod clar din art. 147 alin. 1 Constituție, în caz contrat textul/sintagma se consideră eliminat/-ă;

3) constată constituționalitatea cu rezervă de interpretare (de ex, decizia 126/2016, pct.2);

4) constată neconstituționalitatea cu rezervă de interpretare (de ex, decizia 818/2008, decizia 349/2001, decizia 81/1994).

A mai dat CCR astfel de decizii interpretative?

La o primă căutare pe site-ul http://www.ccr.ro am găsit peste în jur de 50 de astfel de hotărâri. Prima decizie de interpretare pe care o cunosc este decizia 31/1993. Însăși CCR a stabilit că ea este cea care are obligația să asigure interpretarea unei legi conform Constituției (decizia 1092/2012). Pentru prima dată CCR folosește denumirea de „dispoziții constituționale cu rezervă de interpretare” în decizia 34/1993.

Alte curți constituționale au și ele această posibilitate?

Da. În mod curent curțile din Austria, Belgia, Germania, Italia, Franța, Lituania, Ungaria asigură o interpretare a legislației infraconstituționale în concordanță cu Legea fundamentală.

Totuși, din moment ce prin decizia 405 se „admite excepția de neconstituționalitate” nu înseamnă că se declară norma contestată ca fiind neconstituțională?

Nu.

Am spus mai sus că „excepția de neconstituționalitate” este o denumire tehnică dată unei cereri prin care se contestă un text de lege. Ca urmare, pentru a nu vă încurca, în loc de această formulare utilizați expresia „cererea”.

Așadar, la primul punct al dispoziției deciziei 405/2016 se spune mai întâi că CCR admite cererea, în sensul că o primește pentru a decide asupra solicitării, după care decide ceva în legătură cu articolul de lege contestat. Asta pentru că în deciziile de interpretare nu are importanță ce formulă folosește CCR cu privire la cererea introdusă spre soluționare, ci contează efectiv soluționarea – în cazul nostru, CCR arată în ce condiții un text de lege vizat rămâne constituțional. Că este așa o arată însăși jurisprudența CCR: de ex, după ce admite excepția, în decizia 418/2014 CCR arată ce se înțelege prin sintagma „aceeași funcție” folosită în legea ANI, iar în decizia 536/2011 arată cum se face comunicarea prin publicitate a actului administrativ fiscal; după ce admite în parte excepția, în decizia 212/1996 CCR stabilește care sunt imobilele ce intră în baza materială la care face referire Legea învățământului; fără a admite sau a respinge excepția, în decizia 766/2011 CCR trece direct la stabilirea înțelesului noțiunii „în vigoare” folosită chiar în Legea CCR și la fel procedează prin decizia 223/2012.

Decizia CCR este una de dezincriminare?

Numai cel care „incriminează” (adică stabilește că o faptă este infracțiune) poate să „dezincrimineze” (să elimine fapta din rândul infracțiunilor). Decizia 405/2016 a CCR nu este una de dezincriminare a unui text de lege, ci de interpretare pe viitor a acestuia. Mai mult, apariția unei decizii de interpretare nu poate fi considerată o lege mai favorabilă care să fie aplicată retroactiv (para. 57 din decizia 265/2014 a CCR).

Cine este responsabil de modul de reglementare a infracțiunii de abuz în serviciu?

Evident, cel care a redactat norma în mod imperfect, adică Parlamentul, precum și cel care trebuia să verifice respectarea condițiilor de redactare a normei, adică Consiliul Legislativ.

Cine trebuie să respecte decizia CCR?

CCR este singurul organism care interpretează oficial Constituția. Așa cum respectarea Constituției este obligatorie pentru toată lumea, tot astfel jurisprudența CCR este obligatorie pentru toată lumea. Indiferent că place sau nu publicului, că este greșită sau nu, decizia CCR este obligatorie și asta privește atât partea finală (dispozitiv), cât și motivarea ei (considerente). Mai mult, dacă magistrații nu ar respecta o decizie CCR ei ar putea fi sancționați disciplinar de către CSM, iar dacă Parlamentul/Guvernul ar adopta un act normativ încălcând decizia CCR, aceasta ar atrage neconstituționalitatea acelui nou act.

Decizia CCR poate fi contestată cumva?

Nu există nicio formă de contestare a vreunei decizii CCR la o altă autoritate.

De când se aplică decizia CCR?

De la data publicării în Monitorul Oficial, deci numai pentru viitor: ea se aplică în cauza în care a fost invocată, în cauzele aflate pe rol (a se vedea pct. IV din decizia 319/2012), dar nu și în cauzele soluționate definitiv în care nu s-a invocat în timpul procesului excepția de neconstituționalitate (a se vedea motivarea de la para. 33-34 din decizia 126/2016).

Cum se pune în practică decizia CCR?

Numai dacă CCR ar fi constatat că textul de lege invocat ar fi fost neconstituțional, aplicarea sa ar fi trebuit suspendată pentru 45 zile, timp în care textul trebuia corectat de către Parlament/Guvern; dacă textul ar fi fost apoi corectat, el s-ar fi aplicat în noua sa formă; dar dacă nu ar fi fost corectat, s-ar fi considerat eliminat din Cod la sfârșitul celor 45 zile. Dar în cazul deciziei 405/2016 avem o altă situație: textul este constituțional dacă sintagma contestată se interpreteză cum a spus CCR. Așadar, nu se impune în mod obligatoriu o modificare, care în cazul prezentat anterior.

Păi atunci, dacă se încalcă fișa postului sau un regulament intern, mai poate fi sancționat funcționarul vinovat?

Da. Doar că după apariția Deciziei 405/2016 acest lucru nu mai poate avea loc printr-un proces penal, ci instituția trebuie să exercite o acțiune disciplinară și să îi impute paguba pricinuită. În cele din urmă prejudiciul cauzat instituției poate fi recuperat pe calea unui proces civil, dar procedura este mai greoaie decât una penală.

OUG 13/2017 ar fi reintrodus în Codul penal abuzul în serviciu?

Nu. Abuzul în serviciu nici măcar nu fusese eliminat din Cod pentru că, așa cum am arătat, articolul de lege nu a fost declarat neconstituțional. Ca urmare, el a fost tot timpul în Cod și înainte, și după decizia 405/2016 – iar asta o dovedește inclusiv existența mai multor soluții de condamnare pronunțate în al doilea semestru al anului 2016 despre care am pomenit aici.

Totuși, OUG 13/2017 ar fi clarificat textul neclar?

Da, OUG 13 ar fi clarificat textul art. 297 în conformitate cu decizia 405 a CCR. Numai că, așa cum am arătat cu alt prilej, OUG 13 mai propunea trei modificări la text pe care Curtea nu le-a cerut (introducerea pragului de 200.000 lei de la care să se răspundă pentru abuz în serviciu, înjumătățirea sancțiunii legale pentru cei care comiteau abuzul și eliminarea obligativității de a i se interzice condamnatului exercitarea funcției, excluderea de la răspundere a celor care comiteau abuzul prin adoptarea de acte normative), ceea ce a trezit nemulțumirea populației și a determinat renunțarea la OUG 13 prin abrogare.

Decizia 405 prevede necesitatea introducerii unui prag valoric pentru infracțiunea de abuz?

O spun în mod cert: NU.

CCR spune în decizia 405/2016 că răspunderea penală pentru o faptă trebuie să fie cea mai gravă formă de răspundere, care e menită să apară numai dacă nu sunt suficiente alte forme de sancționare, extrapenale (para. 68). Or, cum textul care incriminează abuzul în serviciu nu prevede vreun prag valoric al pagubei produse sau o anumită intensitate a valorii vătămate, practic orice act abuziv ar fi putut atrage direct răspunderea penală (para. 75). Cu toate astea însă, legislația prevede că pentru anumite încălcări ce pot fi considerate abuzuri există și alte forme de sancționare: disciplinară, administrativă, civilă (para. 77). Așadar, CCR trage concluzia că infracțiunea de abuz în serviciu trebuie să vizeze numai actele grave comise, iar Curtea însăși stabilește că această gravitate apare ori de câte ori este încălcată legislația primară, nu și cea secundară.

CCR impune Parlamentului/Guvernului modificarea textului de lege vizat?

Nu. Prin decizia 405 CCR spune clar că e atribuția Parlamentului ce legi adoptă, dar dacă o face atunci trebuie să respecte Constituția și interpretările date de CCR acesteia (para. 66).

CCR impune magistraților să respecte această decizie?

Pe de o parte, Constituția spune că deciziile CCR sunt obligatorii pentru toată lumea, deci inclusiv pentru magistrați. Pe de altă parte, în mod expres CCR cere magistraților ca în dosarele de abuz în serviciu pe care le soluționează să țină seama de decizia 405 care reconfigurează dispozițiile legale contestate (para. 80 și 88). Așadar, chiar dacă textul nu e modificat, magistrații îl vor avea în vedere așa cum a fost interpretat de CCR: de la data publicării deciziei, ei vor porni dosare și vor sancționa numai pe cei care comit abuzul prin încălcarea legilor primare.

Concluzii

• Infracțiunea de abuz în serviciu rămâne în Codul penal și după decizia nr. 405/2016 a CCR, doar că de la data publicării ei se va considera că îndeplinirea actului sau neîndeplinirea corespunzătoare se referă la atribuțiile de serviciu descrise în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență);
• Nu are importanță dacă textul este sau nu corectat de către Parlament/Guvern; acesta rămâne liber să modifice textul cum vrea și când vrea, inclusiv să îl elimine dacă acest lucru nu este interzis chiar de către CCR. Dar, până la modificarea legii, procurorii și instanțele trebuie să aplice direct decizia CCR;
• De la data publicării deciziei 405/2016, nu mai este considerată a fi infracțiune de abuz în serviciu încălcarea atribuțiilor prevăzute în fișa postului, regulamente, norme tehnice, coduri deontologice, ordine de serviciu, ordine de zi pe unitate, instrucțiuni etc. și aceasta chiar dacă au produs prejudiciu sau au vătămat drepturile sau interesele unor persoane;
• Dosarele de abuz în serviciu soluționate definitiv până la momentul publicării deciziei 405/2016 nu pot fi redeschise cu motivul că a apărut această decizie.

Despre autor: Cristi Dănileț este judecător la Tribunalul Cluj, fost membru al CSM. Îl puteți urmări și pe blog.