Bunicuţa cinică

„Nu am nimic să-mi reproşez din nicio perioadă.” A trecut o săptămână de când Ion Iliescu a făcut declaraţia la Digi 24. „Consternare” e un eufemism pentru reacţia pe care o vor fi trezit cuvintele lui în orice purtător de obraz şi conştiinţă.

De fapt, la adăpostul unor cuvinte, Ion Iliescu a scuipat pe douăzeci şi şapte de ani de istorie recentă şi pe câteva păduri de cruci. Omul care a îmbrâncit România înapoi în bezna din care încerca să se smulgă după 1989 vine astăzi şi spune, aproape boreal, că n-a făcut nimic rău. Reciteşti declaraţia, o revezi pe YouTube, te freci la ochi, simţi că-ţi transpiră palmele şi că-ţi tremură degetele. Pulsul ţi se modifică, muşchii feţei nu te mai ascultă. Nimic din ce s-a întâmplat în România televizuală în 2016 nu depăşeşte în gravitate şi în grosolănie cuvintele aruncate dispreţuitor de Ion Iliescu în faţa celor de care şi-a bătut joc.

Retorica disculpării nu e ceva nou în privinţa acestui personaj. Nu el a dat ordin, nu el a chemat, nu el le-a mulţumit bătăuşilor. Nu din cauza lui au păţit-o curioşii care au descoperit simulatoarele în decembrie 1989, nu el a sunat la Moscova „ca să ştie tovarăşii sovietici cine suntem”, nu la ordinul lui a fost luat la goană Regele Mihai de pe aeroport, nu din cauza lui a decis TVR (nu tocmai) că demonstraţia din Piaţa Victoriei nu se poate transmite din cauza ceţii (care strălucea prin absenţă), nu el a regizat provocarea de la Târgu-Mureş, nu el a instigat la violenţă agitând fantasma legionarilor, nu el a batjocorit partidele istorice, nu el a minţit lumea că PNŢ-ul lui Coposu va pune botniţă ţăranilor şi le va confisca pământurile, nu el a contestat ideea de proprietate, nu el a invitat suflarea minerească la ciomăgirea studenţilor şi bărboşilor, nu el a spus că Piaţa Universităţii e plină de drogaţi şi de inşi năimiţi cu dolari din tiparniţa aceluiaşi PNŢ, nu el a trecut cu şenila roşie peste Proclamaţia de la Timişoara, nu el a numit legea lustraţiei o propunere stalinistă şi anticonstituţională, nu el a fost preşedinte mai multe mandate decât permitea legea, nu el a dirijat maşinăria de propagandă care l-a făcut să iasă în Duminica Orbului cu un scor peste cel al lui Ceauşescu.

Toate acestea sunt, zice Ion Iliescu, lucruri pe care nu le-a făcut. Dar atunci ce-a făcut, de fapt? A studiat la Moscova. A fost disidentul pedepsit cu un post de prim-secretar la Iaşi şi apoi cu funcţia de director de editură. A cîştigat alegeri peste alegeri. A scris despre problemele globale ale omenirii. A zâmbit consensual. A fost dintre noi, pentru noi, pentru liniştea noastră. A dat înapoi pământurile. A vorbit cu „mata” şi cu „măi, dragă”. A privit-o galeş, dar partinic pe Rodica Beclean. A acceptat să fie poreclit „Bunicuţa” şi să fie satirizat în „Caţavencu” şi ulterior în „Academia Caţavencu”. A rămas „sărac şi cinstit”, mulţumindu-se cu o biată locuinţă pe Şoseaua Kiseleff, la un loc cu alţi obidiţi.

Ce uşor e să-ţi confecţionezi un portret convenabil când ai interiorizat minciuna până ţi-a devenit a doua natură. Şi cât de simplu e să prosteşti lumea când toate mijloacele de informare sunt în mâna ta. Apariţia de săptămâna trecută a lui Ion Iliescu e ultimul prilej din acest an de a-i dori acestei forme bipede de sistematizare a veninului şi a urii ani mulţi şi sănătoşi. Nu de alta, dar Ion Iliescu, singurul preşedinte român cu armată personală (căci asta au fost minerii, nu altceva), are de ispăşit pentru o bună parte din mizeriile care au înecat România din 1990 încoace. Faptul că acum trece uşor peste toate, faptul că nu recunoaşte dovezile vinovăţiei nici dacă-l muşcă de nas, cinismul cvasipatologic pe care-l pune în joc de fiecare dată când i se amintesc ororile trecutului, toate acestea fac din el personajul malefic al postceauşismului.

Sunt câteva lucruri pe care nu avem voie să le uităm, indiferent câtă puşcărie va face Ion Iliescu. Nimic nu trebuie să ne şteargă din minte aceste adevăruri: fără Ion Iliescu, Securitatea nu s-ar fi regrupat atât de repede, iar tovarăşii generali n-ar fi devenit atât de simplu domni şi oameni de afaceri. Fără Ion Iliescu, caracatiţa mafiotă care a sufocat România nu şi-ar fi putut mişca atât de liber tentaculele. Fără Ion Iliescu, n-ar fi fost posibil Adrian Năstase şi ceilalţi arhitecţi ai corupţiei. Fără Ion Iliescu, operaţiunea de asanare a mocirlei comuniste are fi avut şanse de succes, aşa cum s-a petrecut în fostele ţări comuniste unde lustraţia n-a fost diabolizată şi mânjită de Cornelius Roşiianu şi de alţii ca el. Fără Ion Iliescu, furtul şi minciuna n-ar fi devenit strategie naţională, pentru simplul fapt că justiţia ar fi fost lăsată să funcţioneze cum se cuvine.

Pentru toate acestea, Ion Iliescu trebuie să plătească. Şi e de datoria postului Digi 24 să fie prezent cu o cameră de filmat şi un reporter, spre a-l întreba cum i se pare sentinţa.