„Masacrul” nuclear al copiilor din Karabolka. Cel mai puțin cunoscut dezastru atomic din istoria omenirii

Undeva, în hăurile Rusiei, a avut loc în secolul XX un dezastru nuclear mai puțin cunoscut, chiar dacă este a doua tragedie de acest fel a veacului trecut și a treia la nivelul istoriei omenirii, după episodul apocaliptic de la Cernobîl și cel din 2011 de la Fukushima Diichi. S-a întâmplat pe 29 septembrie 1957 în Uniunea Sovietică.

Pe Wikipedia este trecut sub denumirea „Dezastrul de la Kîștîm”. Pe 29 septembrie, la ora locală 16:22, la 1.400 de kilometri distanță de Moscova, în centrala nucleară Maiak din orașul sovieitc Oziorsk, sistemul de răcire al unui rezervor, care conținea peste 70 de tone de deșeuri lichide, s-a defectat. Nimeni nu a observat. Temperatura a crescut, apa s-a evaporat și până la explozie nu a mai fost decât un pas. Baza de beton care cântărea 160 de tone a bubuit, dezlănțuind un nor radioactiv care conținea nitrat de amoniu și acetați.

La zece ore de la momentul exploziei, norul avea să se deplaseze la 350 de kilometri distanță de Oziorsk. Circa 1.000 de kilometri pătrați au fost contaminați cu Cesiu-137 și Stronțiu-90.

Secretul

Cum au răspuns autoritățile comuniste accidentului? Practic, dezastrul de la uzina Maiak a reprezentat scena de repetiții pentru felul în care, decenii mai târziu, aveau să procedeze în cazul Cernobîl: au declanșat imediat o blocadă informațională, niciun detaliu nu trebuia să transpire în exteriorul URSS. Aproximativ 15.000 de persoane din satele apropiate de zona centralei nucleare au fost evacuate. Dar abia pe 6 octombrie 1957.

Era nevoie, însă, ca cineva să se ocupe de „treaba murdară”. Autoritățile sovietice au decis ca 1.500 de etnici tătari să fie carnea de tun pentru operațiunea de curățire a locului. Peste ani, aveau să fie cunoscuți ca „tinerii lichidatori”, majoritatea decedând la puțin timp după dezastru în urma expunerii la radiații.  

Sacrificarea copiilor

De fantasmele „lichidatorilor” se leagă numele satului de tătari Karabolka, regiunea Celeabinsk. Într-o investigație din 2004, publicată în Philadelphia Inquirer, o supraviețuitoare, Glașa Ismagilova, care avea atunci 11 ani, își amintea: „Mâinile ne sângerau. Toată lumea voma. Voma mea era foarte verde. Un doctor m-a controlat și mi-a spus că am mâncat prea multă mazăre și m-a trimis înapoi la muncă”.

La muncă? O filă sinistră a dezastrului nuclear de la Maiak: copiii din Karabolka au fost obligați să ajute la îndepărtarea consecințelor exploziei alături de părinții lor. Săptămâni în șir au scos din solul otrăvit cartofi și morcovi contaminați, aruncându-i apoi puțuri săpate adânc. Au îngropat hoituri de bovine. Au cărat țigle, uși de lemn și moloz. Au curățat cu cârpe funinginea radioactivă depusă pe zidăria caselor, cărămidă cu cărămidă. Și cei mai mulți dintre ei nu mai sunt astăzi în viață.

Abia în 1976, tragedia avea să iasă la lumină, prin efortul depus de dizidentul rus Jores Medvedev. Și tocmai în epoca post-Perestroika, în 1998, un tribunal din Ozersk a stabilit că autoritățile sovietice sacrificaseră viețile copiilor de tătari în operațiunea de lichidare a urmărilor accidentului nuclear. Au urmat ani și ani de procese în instanțele din Rusia, cele mai multe fără sorți de izbândă.

„Nu apucă vârstă adultă”

În prezent, la 60 de ani distanță, sătenii din Tatarskaya Karabolka încă încearcă să își facă dreptate și cer recunoașterea oficială a dramei care a ruinat destinele atâtor familii de tătari. Satul este un focar de cancer și anormalități genetice.

În 1957, Karabolka avea 4.000 de locuitori. Acum au mai rămas mai puțin de 400. Satul are opt cimitire. Șapte dintre ele sunt pline de locurile de veci ale celor decedați din cauza cancerului. „Copiii de aici se nasc adesea cu cancer și nu apucă vârsta adultă”, scrie sursa citată.

Un raport Greenpeace din 2007 afirma că Maiak a fost „unul dintre cele mai radioactive spații de pe Pământ”.

Cercetările legate de mortalitatea provocată pe accidentul nuclear au fost puține. Un studiu din 1992 spunea că peste 8.015 persoane au murit pe parcursul a 32 de ani de la dezastru.

Cernobîl, 32 de ani de la dezastru

La 8 decembrie 2016, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie prin care 26 aprilie a fost desemnată ca Ziua internaţională de reamintire a dezastrului de la Cernobîl.

Adunarea Generală a ONU a recunoscut, astfel, că „trei decenii după dezastrul de la Cernobîl, consecinţele serioase pe termen lung ale acestuia persistă încă, precum şi continuarea necesităţilor comunităţilor şi teritoriilor afectate" şi a invitat „toate statele membre, agenţiile relevante ale sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi alte organizaţii internaţionale, precum şi societatea civilă, să respecte această zi".

Potrivit unui studiu publicat la New York, în aprilie 2010, aproape un milion de oameni din mai multe părţi ale globului au murit din cauza contaminării radioactive produse după accidentul de la centrala nucleară din Cernobîl, din 1986, transmite Agerpres.

Cartea, editată de Academia de ştiinţe de la New York şi lansată cu ocazia împlinirii a 24 de ani de la catastrofă, cu titlul "Chernobyl: Consequences of the Catastrophe for People and the Environment" (Cernobîl: Consecinţe ale catastrofei asupra oamenilor şi mediului), a fost scrisă de Aleksei Iablokov, de la Centrul pentru Politici de Mediu din Moscova şi respectiv Vasili Nesterenko şi Aleksei Nesterenko de la Institutul pentru protecţie împotriva radiaţiilor din Minsk (Belarus).

Conform cărţii, până în anul 2005, între 112.000 şi 125.000 de persoane din cele 830.000 care au participat la operaţiunile de decontaminare şi sigilare a reactorului nuclear de la Cernobâl, şi-au pierdut viaţa.