REPORTAJ. Marea evadare din Ferentari
Ferentari, 2017. Un ghetou total uitat de autorități. În ultimii 27 de ani, în acest loc de pierzanie o singură fundație încearcă imposibilul: să le dea copiilor rromi o șansă la normalitate. Să îi învețe carte, să le schimbe destinul. Cât de mult te poate îmbogăți școala când te-ai născut la polul sărăciei bucureștene? Marea evadare din Ferentari s-ar putea face prin educație? E răspunsul pe care încearcă să îl de un reportaj marca emisiunii „DIN|Interior” de la Digi24.
„O lună de zile mi-am spus încontinuu: de mâine nu mai vin. În fiecare zi mă trezeam şi veneam. Vedeam atâta tristeţe, atâta amărăciune, încât nu voiam să mai vin, pentru că în fiecare seară aproape, rămâneam cu imaginea copiilor flămânzi, murdari, neajutoraţi”, spune Rodica Păun, asistent educațional
Nicoleta, de 18 ani, elevă, povestește: „A fost primul meu an în care am rămas repetentă. Rămăsesem repetentă din cauza la comportament. Nu prea mă înţelegeam cu nimeni, nu îmi plăcea de nimeni, mă certam cu toată lumea, mă băteam cu toată lumea...”
Habet are 14 ani. Și el e elev, și el are o poveste: „Spărgeam geamurile la lume, vandalizam maşinile, băteam lumea..nu ştiu, nu puteam să mă descarc”.
Potrivit presei străine, este unul dintre cele mai rău famate cartiere din lume. Mizerie, trafic de droguri, ascunzătoarea infractorilor. Polul sărăciei bucureştene. Un ghetou uitat de autorităţi. În ultimii 27 de ani, în acest loc de pierzanie, o singură fundaţie încearcă imposibilul: să le dea copiilor rromi o şansă la normalitate. Să îi înveţe carte, să le schimbe destinul.
„Marea problemă este mediul, de fapt, în care aceşti copii trăiesc. Au alte mecanisme de coping, de rezistenţă. Din nefericire, lipsurile economice, pentru că vorbim de o zonă foarte săracă, duc la o lipsă de educaţie şi sunt familii care nu îşi permit financiar să îşi îmbrace copiii, să îşi hrănească copiii, să le cumpere rechizitele necesare şi atunci prezenţa lor la şcoală e limitata, e afectată”, spune George Goriţă, coordonatorul Clubului de Educaţie.
Un copil nu poate să-şi aleagă părinţii şi nici ţara sau cartierul în care se naşte. Iar dacă ai avut neşansa să te naşti rrom în Ferentari, trebuie să înfrunţi suspiciunea celor care te judecă după culoarea pielii.
„Acum câteva zile veneam de la Basarab...fusesem, am făcut un film... şi mai trebuia să înregistrăm nişte chestii şi am luat tramvaiul 1 să vin spre acasă. Şi la un moment dat s-au suit nişte copii de etnie rromă... ţigani... s-au suit în tramvai şi au început să se înjure, să se îmbulzească, să se împingă în lume, să facă mişto de lume. Şi din punctul ăsta de vedere le dau dreptate, adică şi eu gândesc la fel ca ei, chiar dacă în spatele lor poate sunt nişte poveşti, adică nici ei nu au avut parte de o educaţie, dar dacă ieşi în lume, cât de cât te civilizezi. Nu poţi să reacţionezi aşa. Şi sunt cazuri când te judecă pur şi simplu, din cauza culorii. Şi încep să râdă. Şi atunci un pic mă sfidează chestia asta”, mărturisește Nicoleta, 18 ani, elevă care locuiește în Ferentari.
„Îmi aduc aminte de începuturile mele aici, când am venit în Ferentari urmărit de aceleaşi preconcepţii ca telespectatorii dumneavoastră, cum că aceasta zonă este o zonă neagră a Bucureştiului. Mare mi-a fost supriza să văd că problema era la mine şi nu la copii”, spune George Goriţă, coordonator la Clubul de Educaţie Alternativă.
„Pur şi simplu cred ca problema rezidă în faptul că nu comunicăm suficient despre noi. Cine suntem noi, cine este celălalt, cine sunteţi voi, haideţi să ne cunoaştem mai bine şi să vedem că suntem oameni, să observăm că asemănările dintre noi sunt mult mai mari decât deosebirile. Ce facem e să organizăm nu neapărat dezbateri cât activităţi concrete în care copiii şi adulţii se descoperă unul pe altul”, arată Florin Botonoagă, preşedinte al Policy Center for Roma and Minorities.
Copiii care vin la centrul de educaţie primesc ajutor la teme, participă la cursuri de dans şi de teatru şi au parte de consiliere psihologică. Nicoleta are 18 ani şi era un copil problemă înainte să vină la cursuri.
Un simplu club i-a schimbat viața
„Eu am auzit de Policy Center undeva prin anul 2010, eram clasa a III-a, a IV-a...ba nu, a V-a. A fost primul meu an în care am rămas repetentă. Rămăsesem repetentă din cauza la comportament. Nu prea mă înţelegeam cu nimeni, nu îmi plăcea de nimeni, mă certam cu toată lumea, mă băteam cu toată lumeă. Era un haos total. De la copii până la doamna directoare, în fiecare zi eu aveam probleme cu ei. Tot timpul era sunată mătuşa mea de diriginte, adică multe probleme... poliţia pe acasă. Şi am mers la club şi am început să fac tot felul de activităţi: teatru, foto, video, dans, volei, baschet. Şi atunci brusc din al doilea semestru au rămas profesoarele uimite că nu ştiau ce se întâmplă cu mine, începusem să iau note bune la şcoală, să nu mai am probleme cu nimeni...”, povestește Nicoleta.
„Cu familia ma înţeleg superbine. Locuiesc cu mătuşa şi chiar îi mulţumesc că a avut grijă de mine, m-a crescut mare, m-a învăţat să respect lumea, să mă respect pe mine. Mama a murit când eram mică şi pe tata nu îl cunosc. Am fost prima dată până în 2007 crescută de bunica şi apoi de mătuşa...mătuşa e casnică, pentru că e bolnavă și are pensie din aia pe caz de boală şi unchiul e pândar, paznic”, își deapănă Nicoleta povestea vieții.
Nicoleta şi-a descoperit pasiunea pentru actorie şi acum face parte din trupa de teatru Playhood, alături de alţi copii defavorizaţi. Învaţă să îşi exprime emoţiile şi creativitatea.
„Rolul care mi-a plăcut cel mai mult, pe primul loc este rolul pe care îl joc acum în HOME, Doamna S, pentru că în mare parte mă cam mă reprezintă și îmi dau seama de greșelile pe care le fac față de colegii mei”, spune Nicoleta.
„Eu acum în Playhood sunt lider. Și mi-am dat seama de greșelile care le fac eu față de ei... că nu sunt un expert în a vorbi și a învăța și chiar asta învăț acum, să mă exprim mult mai normal. Eu în mare parte, în loc să-i spun bravo mă, ai fost bun la repetiții sau ai dat superbine la spectacol, îi spun bravo, bă prostule, ești bun! Adică e un fel de alint, dar un pic cam nasol așa”, explică tânăra.
„Numele meu este Habet Gilbert Ionuţ. Am 14 ani. M-am înscris în Clubul de Educație Alternativă cu scopul de a face temele acolo, să mă ajute profesorii la teme şi să treacă timpul mai uşor. Dar pe parcurs s-au făcut activități acolo, am fost la toate și în prezent am rămas la câteva, respectiv la teatru, în trupa Playhood, în care sunt de tre luni sau patru luni”, povestește băiatul.
„Dacă mă întrebaţi acum câţiva ani cum o să decurgă viitorul meu, nu puteam să vă spun nimic. Spărgeam geamurile la lume, vandalizam maşini, băteam lumea..nu ştiu, nu puteam să mă descarc. Restul timpului, până la 12 - 1 noaptea stăteam pe afară. În prezent, dacă mă întrebaţi cum sunt şi cum voi fi, în mare parte pot spune că nu o să mă las aşa uşor de teatru şi vreau să ajung undeva cu ei. Visul nostru e să ajungem în America, să jucăm acolo…. De când sunt la teatru, sunt foarte liber. Îmi controlez emoţiile, stările”, își continuă Ionuț mărturisirea.
„E mai greu pe partea asta cu părinţii, având în vedere că sunt adoptat. Mama mă înţelege foarte bine, cu tata mă înţeleg mai puţin. De când fac teatru, a început şi el să fie în pas cu tineretul din ziua de azi şi să înţeleagă că şi noi avem nevoie de atenție, nu numai părinţii, adică bun, îmi spui să te ascult, dar ascultă-mă și tu... S-a schimbat total”, spune Ionuț.
Un altfel de job
Pentru asistenţii educaţionali, proiectul a însemnat o provocare. Rodica Păun a fost nevoită să îşi depăşească toate temerile când a ajuns în Ferentari.
„S-au făcut restructurări unde lucram şi am venit și am spus, hai sa încerc. Nu eram pregătită să lucrez cu copiii. Am zis că nu o să ştiu, că nu o să am răbdare. O lună de zile mi-am spus încontinuu, de mâine nu mai vin. În fiecare zi mă trezeam şi veneam. Vedeam atâta tristeţe, atâta amărăciune, încât nu voiam să mai vin, pentru că în fiecare seară aproape că rămâneam cu imaginea copiilor flămânzi, murdari, neajutoraţi… şi din motivul ăsta nu voiam să mai vin, nu pentru că era greu până la urmă, pentru că nu era. Făceam alfabetizare cu patru copii, nu făceam mare lucru. Dar din motivul ăsta. M-am gândit că dacă eu nu vin să ajut copiii ăştia, alţi oameni poate nu vin sau nu vor, nu-i interesează... am zis ok, mă duc în continuare”, povestește Rodica Păun, asistent educațional.
În sprijinul copiilor din Ferentari, au venit şi voluntari din comunitate. Maria este unul din ei:
„Fata mea, fiind aici în club, tot timpul o monitorizam cumva şi nu ştiam ce se întâmplă. Ea mi-a spus că există un club de educație alternativă în şcoală şi când am auzit de un club, m-am speriat. Am venit să mă interesez şi clubul era un loc în unde toţi copiii îşi făceau temele şi alte activităţi. Mie îmi plac copiii foarte mult. Şi înainte de a lucra cu copiii, eu ajutam copiii din faţa blocului, prietene de-ale copilului, îmi plăcea să îi aduc în casă, ei se jucau de-a şcoala şi eu eram educatorul lor… Mă bucur foarte tare atunci când copilul este dornic de a învăţa ceva. Şi atunci parcă aş da tot sufletul ca să pot face ceva pentru copiii respectivi”, spune Maria Militaru, asistent educațional.
Ce-i de făcut pentru copiii rromi din Ferentari?
Copiii din Ferentari se confruntă cu violenţa, dependenţele şi lipsa de motivaţie. Psihologii spun că acest fapt conduce la o lipsă a încrederii în sine, un slab autocontrol al agresivităţii şi la absenteism şcolar. Astfel, nevoile lor esenţiale nu sunt satisfăcute.
„Aceşti copii au foarte multe nevoi. Şi nu ne referim neapărat la minoritatea rromă, cât în Ferentari este un ghetou mixt din punct de vedere etnic, aşa cum sunt majoritatea ghetourilor din România şi în zona Balcanilor: au nevoie de afecţiune, de educaţie, de suport...suport pe care părinţii nu ştiu întotdeauna să-l dea. Şi asta pentru că, contrar concepţiilor, părinţii, mulţi dintre ei sunt plecaţi toată ziua pentru a încerca să câştige pâinea zilnică.....în linii mari sunt mulţi care reuşesc să muncească, sunt mulți care au joburi sezoniere, de exemplu în construcţii, fenomenul migraţiei este şi el întâlnit, dar nu atât de pregnant ca în alte comunități”, explică Florin Botonoagă, președinte la Policy Center for Roma and Minorities.
În perioada 2007 - 2013, Uniunea Europeană a pus la dispoziţia ONG-urilor din România 433 de milioane de euro pentru programe speciale destinate rromilor. Mai mult, în exerciţiul financiar 2014 - 2020 vor fi disponibili 900 de milioane de euro pentru acelaşi scop. Deşi sumele sunt colosale, reprezentaţii ONG-urilor susţin că finanţarea reală din partea autorităţilor este aproape inexistentă. Banii pur şi simplu dispar, iar sărăcia se transmite din generaţie în generaţie.
„Este nevoie de o intervenţie integrată din partea mai multor actori pe termen lung. Și când spun mai mulți actori, mă refer în principal la autoritatea locală...este nevoie de o implicare mult mai mare a Guvernului faţă de aceste zone. Aceste zone sunt zone care concentrează mult șomaj de exemplu, sunt zone în care indicatorii la educaţie sunt foarte foarte mici. Este nevoie de intervenţia guvernului în principal pe două paliere mari: e nevoie de programe dedicate acestor zone, programe de intervenție și în special de îmbunătățire a calității locuirii şi este nevoie ca intervenţiile care există deja să fie mai eficiente sau îmbunătaţite”, subliniază lorin Botonoagă.
Curajul de a fi diferit
Marea satisfacţie a educatorilor care lucrează pentru copiii rromi este că reuşesc să obţină, cu resurse minime, rezultate consistente. Copiii se schimbă sub ochii lor, speră şi visează.
„Aici la club am descoperit oameni, locuri în care nu credeam că o să mă duc în viața mea, chiar am fost plimbată... Pe lângă muncă am avut și distracție. Acum la liceu sunt brutar-patiser pentru că nu am mai prins locuri pe bucătărie, dar am zis că e ok, că e tot industrie alimentară, și acuma sunt clasa a XI-a la profesională, e ultimul meu an, la care vreau să mai fac a -XI-a și a XII-a, să pot să termin și liceul, să pot să dau BAC-ul. Şi dacă pot să trec cu succes BAC-ul, dau mai departe la actorie, la UNATC. Vreau să mă fac actriţă!”, își împărtășește visurile Nicoleta (18 ani).
„Vreau să mă duc pe arhitectură. Să-mi exprim emoţiile, să dau valoare emoţiilor. Cum sunt arhitecţii, construiesc blocuri...şi de ce să fie un simplu bloc, când poate să fie aşa”, spune și Habet (14 ani).
„Mă simt foarte bine, mai ales când vezi rezultatele. Generaţia cu care am lucrat eu, acum sunt la liceu...au progresat... Sunt foarte mândră, vă dați seama”, mărturisește Rodica Păun, asistent educațional.
Fundația Policy Center for Roma and Minorities dispune de o finanțare de 2,5 euro pe zi pentru fiecare copil. În ultimii 7 ani, organizația a schimbat destinele a peste 500 de copii. 500 de copii care au reușit să plece din ghetou.
(Reporter: Vasile Constantin; Operator imagine: Gabriel Necşulescu; Editor imagine: Ionuţ Duinea)
Duminică, de la ora 14:05, urmăriţi la Digi24 un nou reportaj marca „DIN|Interior”. Veți descoperi care este legatura dintre naţionalism şi fascinaţia pentru daci.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
