DIGICULT. Intelectualii și agora. De ce nu au avut românii un Havel al lor?

1990 a fost primul an de libertate după o dictatură de peste patru decenii. Românii și-au recâștigat dreptul de a avea opinii, de a ieși în stradă. Într-un cuvânt, redeveneau cetățeni. În luna ianuarie începeau manifestările în Piața Universității, care va deveni în următoarele luni „kilometrul zero al democrației”.

„Piața Universității, până să devină ceva destul de năclăit, a fost un spațiu în care s-a celebrat bucuria. Bucuria de a putea spune nu, de a putea striga NU și de a putea da cu tifla Puterii. Vă spun, ca unul care am participat, este o bucurie amețitoare”, mărturisește scriitorulHoria-Roman Patapievici.

„Eu, în 1990, eram elevă de liceu”, își aduce aminte Raluca Alexandrescu, doctor în științe politice. „Nu ratam un miting. Erau, duminică de duminică, mitinguri în Piața Victoriei, apoi Piața Universității. Se făcuse acolo un fel de agora, în care te întâlneai cu lume pe care o citeai, pe care o vedeai - mai rar la televizor, pentru că nu aveai la ce televizor s-o vezi - în ziare, în '22', în 'Baricada' ”, povestește Raluca Alexandrescu.

Partidele n-au avut inteligența să-i folosească pe intelectuali

În euforia post-1989, s-au înființat sute de partide, asociații și sindicate. Intelectualii se implică în politică, cu gândul că pot schimba ceva.

„Partidele n-au avut inteligența să - nu spun să-i folosească pe intelectuali - ci să-i coopteze într-o mișcare politică. Dovadă că a apărut un partid al intelectualilor, Alianța Civică, moștenitoarea spiritului Pieței Universității. În alegerile din 92 au și ocupat câteva poziții de deputat și senator: poetul Ștefan Augustin Doinaș, criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu. (...) E o tendință a sistemului politic românesc de a-i elimina pe intelectuali. Intelectualul care reușește să ocupe o poziție importantă este imediat puternic demonizat”, arată Horia-Roman Papapievici.

Demonizați sau nu, intelectualii se implică în viața publică de bunăvoie și nesiliți de nimeni.

„Eu nu cred în vreo datorie a nimănui de a face ceva. Nu e o datorie a omului de cultură să facă ceva, după cum nu e o datorie a muncitorului să facă ceva”, spune Patapievici.

„Integrarea vocii intelectualilor, a vocilor educate, cultivate, în spațiul politic este una dintre condițiile fără de care noi nu ne vom putea reveni din mizeria morală în care se zbate acum politica românească”, este convingerea Ralucăi Alexandrescu.

De ce nu au avut romanii un Havel al lor, un intelectual, fost disident, care să ajungă președinte?

Horia-Roman Patapievici crede că lipsește societatea care să-l vadă pe Havel în Havel. „Havel singur nu există. Există numai Havel recunoscut de societate că este Havel”, spune filozoful.

„Havel s-a născut pe un fond de atitudine civică și de prezență civică pe care, oricum, noi nu l-am avut”, este și părerea Ralucăi Alexandrescu.

Secretul protestului de succes

În ultimii ani, toată lumea protestează. Din Grecia și până în Statele Unite ale Americii, a devenit o modă ca oamenii să iasă în stradă.

„Nu cred nici în noțiunea de român și nici în cultura care astăzi tinde să devină o cultură dominantă, la modă, a protestului. De când lumea a ocupat Wall Street, ceea ce este foarte „fashionable”, foarte ușor de făcut, te protejează poliția, nu te arestează”, spune Horia-Roman Patapievici.

„Mă întreb dacă calea de urmat mai e cea a protestului în stradă. Spațiul public nu e numai strada, din fericire. Spațiul public era numai strada, în 1990, pentru că nu existase nimic înainte”, subliniază Raluca Alexadrescu.

În România, cine strigă mai tare, în fața unei camere de televiziune, are succes.

„În piața publică poți să strigi, dar dacă nu este un microfon în gura ta, nu te aude nimeni. Poți să-ți dai foc pe pârtia de la Predeal, cum a făcut Liviu Babeș, dar dacă nu este o televiziune acolo, să transmită imaginea, nu va afla nimeni”, conchide Horia-Roman Patapievici.