Demolările și uniformizarea orașelor României în comunism
Prima consecinţă a regimului comunist asupra arhitecturii din oraşe a fost remodelaea pieţelor şi a bulevardelor centrale. Acestea nu mai erau locuri de promenadă, împodobite de clădiri, biserici şi statui care dădeau identitatea oraşelor şi a locuitorilor lor, ci spaţii largi menite defilărilor şi manifestaţiilor care îl celebrau pe dictatorul aflat în fruntea statului.
Puţine oraşe, precum Clujul sau Timişoara, au reuşit să-şi apere centrul de furia demolărilor. Majoritatea, oraşe cu bulevarde mărginite de clădiri cochete construite în cel puţin un secol şi jumătate, şi-au văzut spulberată istoria şi, odată cu ea, farmecul unic al fiecărui loc.
Craiova. Demolări intense în 1980
La Craiova, vechiul oraş al banului Olteniei, cel mai important dregător după voievod, Calea Unirii a fost uniformizată prin blocuri.
„Erau clădiri care aparţineau moştenirii istorice a Craiovei, erau clădiri care în partea de deasupra pământului erau de la 1800 în sus, în partea de dedesupt erau chiar mai vechi, era ansamblu constituit istoric, cu denumiri istorice: Uliţa Mare, Uliţa Precistei, care era partea de Lipscani, Piaţa Buzeşti, care era răscruce de peşte, că acolo veneau negustorii de la Dunăre şi vindeau peştele, deci era spaţiu coerent al unui orăşel bazat mult pe agricultură şi comerţ, cu istorie de la 1800. Pierderea a fost catastrofală pentru oraş”, spune arhitectul Radu Ionescu.
„Era o zonă vie, foarte interesantă. Eu când am venit în 1960, eram copil. Calea Unirii era o promenadă, lumea se plimba în două fluxuri, un flux de dus, un flux de întors. Şi era o stradă plină, dintr-o parte în alta. Strada avea mici magazine, inclusiv o cafenea celebră, cafeneaua Agop, era inima oraşului. Aici ieşeau oamenii seară de seară să se plimbe. Şi era o mândrie a oraşului. Era o zonă centrală, de suflet”, povestește arhitectul Cristian Ciomu.
Dezrădăcinarea amintirilor și a reperelor
Odată cu demolările şi reconfigurarea inimii oraşelor, dispăreau şi reperele. Valul de schimbări radicale devenea fizic prin dispariţia caselor emblemă de pe străzi şi bulevarde. S-a înrădăcinat treptat ideea că nimic nu rezistă, nici locul unde obişnuiai să vii cu părinţii, nici magazinul de unde ai ales inelele de nuntă.
„E zona în care veneam dinspre grădiniţă la 3 ani, mergeam spre casă, mă lua tata, era o crâşma Mestecăniş, plătea 2 lei, romul lui, Jamaica, un sifon cu sirop de zmeură, era o chestie fantastică. Era un magazin de aţărie, era o stradă care s-a numit Regele Ferdinand, apoi s-a numit Lenin, iar perpendiculara s-a numit Karl Marx, în spatele nostru, era autogara, era motorina, să nu fie purici, să nu fie păduchi, să nu fie insecte, era şcoala Elena Doamna, era şc. generală nr.2”, deapănă amintirile arhitectul Viorel Blănaru de la Suceava.
„Chiar înainte de cutremur, nişte delegaţii de studenţi de la Institutul de Arhitectură Ion Mincu de la Bucureşti, au venit chiar pe Calea Unirii şi au făcut atât planuri, cât şi fotografii pe diverse segmente de stradă. Iar eu sunt deţinătorul unui carton pe care este un fotomontaj să spun aşa... care era chiar în spatele nostru aici şi aici sunt câteva clădiri şi eu fiind mai bătrân am şi călcat în ele, clădirea mai înaltă avea la parter "Bijuteria Mendell" atunci când intrai, treceai, treceai printre nişte vitrine în formă curbă care nu prea existau pe toate drumurile, iar înăutru era un mobilier specializat şi parcă pătrundeai într-un film când intrai în bijuteria Mendell. (Ce ați simțit când aţi văzut că se pun la pământ aceste bijuterii arhitecturale?) Ce ar simţi oricine când îşi vede bijuteriile călcate în picioare! Eu sunt craiovean, eu m-am plimbat pe stradă când eram adolescent şi poate nu percepeam clădirile ca nişte valori sau ca nişte realizăpri arhitecturale. Era un anume mediu, cu puţină politică. Dar era o comunitate care împreună cu casele s-a destrămat. O comunitate transtemporală, ne vânzoleam în sus şi în jos pe aicea, în cămăşile noastre cele mai frumoase, cu părul lung şi cu pantaloni de 40 de cm manşeta lăţime şi cu case în stânga şi în dreapta. Acum printre blocuri nu prea se mai plimbă lumea... ”, spune arhitectul Radu Ionescu.
Constanța. Lovitură de grație în 1985
Port modernizat de englezi în anii 1850, în care românii au investit enorm în vremea lui Carol I şi de care regele a fost atât de mândru când i l-a arătat ţarului Alexandru al II-lea, venit în vizită în 1914, Constanţa a fost teribil desfigurată. În interbelic, datorită înfloririi economice şi a pasiunii reginei Maria pentru mare, oraşul era unul din punctele principale a ceea ce trebuia să fie Coasta de Argint, echivalentul estic al Coastei de Azur din sudul Franţei. Începea la Reni, în sudul Basarabiei, continua cu Sulina, trecea prin Balcic şi mai departe în Bulgaria până spre Constantinopol, pe traseul naval al călătorilor răsfăţaţi în Orient Expres. Constanţa îşi onora rolul cu Piaţa Ovidiu şi nu numai.
Doința Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanța, explică: „Au fost demolate trei dintre ele, erau cinci clădiri reprezentative, pentru că aici a fost centrul oraşului o lungă perioadă. Oraşul istoric a fost redus la nivelul peninsulei, iar această piaţă care este ca mijlocul unei funde, comparaţia îi aparţine lui Ion Marin Sadoveanu, aici era loc de întâlnire, aici era loc de discuţii, aici erau hotelurile cele mai elegante, restaurantele de elită, cine nu lua ceaiul sau ciocolata sau vermutul sau cafeaua la cafeneaua pariziană nu făcea parte din high-life-ul constănţean. Cine nu venea venea măcar o dată la restaurantul Bristol se descalifica din punct de vedere al vieţii sociale, cine nu făcea promenade în acest spaţiu nu se putea considera un om integrat în viaţa cetăţii”.
Casele-fanion, solide, care s-au lăsat greu demolate
Trei din cele cinci clădiri iconice cu vedere la mare au rezistat până în 1985. Între ele, Casa Torosian, ridicată de un armean în stil neoclasic şi Seccesion, o alta ridicată de un grec, cu primele elemente Art Nouveau, sincronizate perfect cu arhitectura europeană de la 1900, o alta a unui negustor român, Nechifor, care ţinea „Cafeneaua Pariziană”.
S-au lăsat greu demolate, erau construite deosebit de solid şi nimic nu le-a luat locul până astăzi. Ele opreau inclusiv vânturile puternice dinspre mare. Aşa cum o face încă bietul cazino, victimă a cinismului şi corupţiei postdecembriste.
Suceava. Comunismul a vrut să șteargă istoria multietnică
Pe lângă preocuparea pentru arhitectura de tip sovietic, în comunism exista, implicit sau explicit, şi o tendinţă nivelatoare etnic. Suceava face parte din Bucovina istorică, cea aflată circa 150 de ani sub stăpânire habsburgică, la fel ca oraşul Cernăuţi, rămas Ucrainei. Naţional-comunismul lui Ceauşescu a distrus sistematic, de la jumătatea anilor '70 până în 1989, moştenirea austriacă, dar şi ucraineană, evreiască şi poloneză a locului.
Emil Ursu, directorul Muzeului de Istorie Suceava: „Zona Suceava era foarte bună din punct de vedere turistic şi în consecinţă grupuri de turişti străini veneau frecvent şi în număr destul de mare în tot judeţul Suceava, unii dintre ei veneau cu avionul şi atunci o noapte erau obligaţi să rămână în municipiul Suceava. Ei bine, nu doar la noi, ci şi în alte oraşe, dar la Suceava mai mult decât oriunde în altă parte, a trebuit ştearsă identitatea austriacă, astfel încât turistul străin să aibă de-a face cu Epoca de Aur. În consecinţă, a fost ras efectiv oraşul austriac şi a fost construit unul nou, comunist. (Când s-a întâmplat?) S-a întâmplat din a doua parte a anilor 70, până în anii 90. Spre exemplu, în 1986, imediat lângă Muzeul de Istorie, exista un front de clădiri între care şi un cinematograf din perioada austriacă, aşa-numitul cinematograf al Tineretului. Ei bine, acel cinematograf a fost dărâmat undeva în 1987. Zona a rămas liberă până după 1990, iar în anii 90 acolo s-a construit o bancă”.
Aceleaşi argumente nivelatoare, acoperite de termeni precum modernizare sau sistematizare, au distrus identitatea multor oraşe şi orăşele în Transilvania. Cum românii fuseseră marginalizaţi politic sute de ani, multe clădiri istorice erau fie maghiare, precum Deva, fie săseşti ca Orăştie, fie secuieşti ca Miercurea Ciuc. La Deva au dispărut clădirile Seccesion din 1900-1910, adevărate bijuterii, erau prea ... capitaliste.
Deva, oraș pedepsit pentru spiritul burghez
Daniel Iancu, istoric și fotograf: „Deva era un oraş burghez, un oraş care a refuzat inclusiv să se construiască gara. Burghezii refuzau să se amestece cu muncitorii plin de cărbune care ar fi trebuit să lucreze pe locomotive, pe trenuri, de aceea a şi apărut Simeria, o colonie care s-a dezvoltat apoi într-un oraş”
La Orăştie, multe clădiri esenţiale pentru istoria românească au reuşit să scape de buldozerele demolărilor, dar stau să cadă în nepăsarea unei veşnice tranziţii. Casa marelui patriot Aurel Vlad sau sediul istoric al Băncii Ardeleana, finanţatoare a proiectului naţional, printre ele.
Mihai Castaian, istoric: „Trebuie găsit un scop. Adică să devină o casă memorială în condiţiile în care proprietatea este privată. Fie la înţelegere cu aparţinătorii, accesare a unui proiect, fie o fundaţie şi intrăm în domeniul organizaţiilor non-guvernamentale, fie o iniţiativă a comunităţii, e vorba de municipalitate”.
În comunism, Orăştie a pierdut oricum mult din identitatea săsească şi maghiară, în favoarea unei pieţe centrale comuniste şi a blocurilor.
Există şi acum acele străzi înguste care fac legătura între piaţa mare şi piaţa mică sau actuala Aurel Vlaicu din faţa Primăuiei şi acolo mai regăsim fronturi stradale care ne dau o imagine despre cum arăta Orăştie înainte să înceapă demolările.
Doi arhitecți, un gest temerar și salvarea
Rareori a existat o opoziţie tranşantă în faţa demolărilor. Dar la jumătatea anilor '80, arhitecţii Cristian Ciomu şi Radu Ionescu au reuşit imposibilul. Nicolae Ceauşescu îşi dorea şi la Craiova o piaţă uriaşă unde să fie aplaudat de majoritatea celor 300.000 de locuitori ai oraşului. Când li s-a încredinţat proiectul, cei doi au desenat altceva: o piaţă mai mică ce lăsa neatinse câteva clădiri inclusiv Casa Bianu, existentă şi astăzi. Proiectul nu a fost aprobat, dar a fost amânat. Ceauşescu era ocupat cu demolările pentru Casa Republicii din Bucureşti, apoi a venit Revoluţia. De unde se vede încă o dată că atunci când a spune "NU" abuzurilor e periculos, există tergiversarea sau măcar absenţa excesului de zel.
Editare web: Luana Păvălucă
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
