România poate accesa până la 16,68 miliarde de euro prin programul european Acțiunea pentru securitatea Europei, iar aceasta este a doua cea mai mare alocare provizorie anunțată pentru statele interesate.
Acești bani sunt, fără exagerare, una dintre cele mai mari șanse economice și industriale pe care statul român le-a avut în ultimii ani în domeniul apărării, iar aceste fonduri vin sub forma unor împrumuturi pe termen foarte lung, cu maturitate de până la 45 de ani, cu 10 ani perioadă de grație pentru rambursarea principalului și cu o dobândă de cel mult 3%. Cu alte cuvinte, nu bani gratis, ci bani ieftini, pe care îi vom plăti în timp. Tocmai de aceea întrebarea serioasă nu este doar cum îi cheltuim, ci dacă reușim să îi investim.
Există momente în care un stat își arată instinctul: se comportă ca un simplu client sau ca o țară care știe să transforme o urgență într-o oportunitate. SAFE este exact un astfel de moment. La prima vedere, totul pare simplu: România are acces la o sumă uriașă, armata are nevoie de echipamente, iar fereastra aceasta financiară este o ocazie rară. Numai că, dincolo de dimensiunea sumei, stă ascunsă întrebarea care contează cu adevărat: câți dintre acești bani se întorc sub formă de producție, locuri de muncă, competență și capacitate industrială aici, în România?
Și aici începe neliniștea. La 16 martie 2026, ministrul Apărării estima că valoarea produselor militare fabricate în România prin proiectele finanțate prin SAFE ar urma să ajungă la 3,5–4 miliarde de euro. Și atunci apare întrebarea: este acesta nivelul de ambiție pe care și-l poate permite România?
Pentru că logica programului permite mult mai mult. Chiar pagina oficială a Ministerului Apărării recunoaște limpede că SAFE a fost creat tocmai pentru a stimula capacitatea de producție și pentru a acoperi golurile din industria de apărare, iar contractele pot include producție în România, producție de componente și proiecte desfășurate împreună cu alte state.
Cu alte cuvinte, chiar și în varianta optimistă prezentată oficial, o parte consistentă din această fereastră istorică nu se transformă automat în producție locală, în linii de fabricație, în reparații, în întreținere și în salarii plătite în România. Într-un program prezentat chiar ca o șansă de a întări producția, România riscă să se mulțumească din nou cu rolul cel mai comod și cel mai slab: acela de cumpărător și să păstreze nivelul de ambiție la nivelului unei liste de cumpărături.
România a avut, cândva, o logică mai ambițioasă. Iar aici nu este vorba despre lozinci și nici despre patriotism de paradă. Este o chestiune foarte pragmatică. Legislația din 2002 care introducea mecanisme de compensare industrială prevedea obligații de cel puțin 80% din valoarea contractului de achiziție. E suficient un calcul simplu pentru a înțelege miza. În notificările americane din 2017 pentru Patriot și HIMARS, valorile estimate erau de 3,9 miliarde și 1,25 miliarde de dolari, iar documentele spuneau explicit că nu existau acorduri de compensare cunoscute propuse pentru acele vânzări. Pe aceste valori estimate, o logică de compensare de 80% ar fi însemnat teoretic peste 4,1 miliarde de dolari care s-ar fi putut întoarce sub o formă sau alta în economie. Dacă nici marile programe nu sunt folosite pentru a aduce investiții, tehnologie și furnizori locali, atunci la ce bun mai invocăm industria națională doar în discurs?
Poate cel mai dureros și clar exemplu al acestei rupturi dintre discurs și realitate este cazul Damen Galați. Oficial, șantierul Damen spune că a livrat din 1999 încoace peste 400 de nave, inclusiv peste 30 de nave militare pentru 13 state, între care țări din NATO și din Uniunea Europeană.
Și totuși, în februarie 2026, presa relata că angajatii șantierului au intrat în șomaj tehnic pe fondul scăderii volumului de comenzi. În același timp, tot presa arăta că Damen Galați este singurul producător activ de nave militare din România și că, până acum, nu a primit nicio comandă pentru Forțele Navale Române, în vreme ce România a decis în 2025 să cumpere o navă deja construită din Turcia. Cum se explică un asemenea paradox? Cum ajunge un șantier care construiește pentru alții să nu devină o opțiune firească pentru propriul stat? Și câte astfel de capacități mai putem pierde până să înțelegem că industria de apărare nu se reconstruiește din comunicate?
Mai există și o altă problemă, la fel de importantă și poate cea mai românească dintre toate: ritmul statului.
Regulamentul SAFE a intrat în vigoare la 29 mai 2025. România știa încă din 9 septembrie 2025 că va beneficia de 16,68 miliarde de euro, iar atunci guvernul anunța că urmează negocierile tehnice din septembrie și octombrie. În ianuarie 2026 exista deja cadrul intern aprobat prin Legea 4/2026, care valida ordonanța inițială pentru implementarea SAFE. Și totuși, pe 26 martie 2026, Guvernul a venit cu o nouă ordonanță de urgență, tocmai pentru ca România să poată semna contractele până la termenul-limită din 30 mai 2026, fără blocaje administrative și bugetare. Dacă după atâtea luni, după atâtea anunțuri și după o asemenea miză, tot în regim de urgență ajungem să reparăm procedura, atunci problema nu mai este lipsa banilor. Problema este lipsa vitezei statului.
România are nevoie de echipamente, de nave, de apărare și de capacitate reală de descurajare. Dar a cumpăra fără să lași în urmă producție, întreținere, reparații, locuri de muncă și pricepere locală înseamnă să plătești de două ori: o dată pentru echipament și a doua oară pentru dependența care rămâne.
SAFE poate fi una dintre rarele ocazii în care România nu doar își umple depozitele, ci începe și o reconstrucție industrială.
