Summiturile NATO au, de câțiva ani buni, un debut pe cât de dramatic, pe atât de previzibil: cu două-trei zile înainte, presa internațională se întreabă dacă de data asta Alianța se rupe, iar la finalul reuniunii descoperim, invariabil, că lucrurile merg mai departe. Ankara nu a făcut excepție. Săptămâna trecută se vorbea insistent despre posibilitatea ca președintele american Donald Trump să anunțe o retragere semnificativă de trupe din Europa, într-un moment în care relația cu aliații europeni trecea, oricum, printr-o perioadă tensionată. Nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, Declarația Summitului reafirmă, la primul punct, angajamentul „de neclintit” față de apărarea colectivă prevăzută de Articolul 5 și față de legătura transatlantică în ansamblul ei. Evident, nici retragerea de trupe din Europa nu a avut loc.
În plus, un lucru important pentru statele de pe Flancul Estic este acela că Declarația Summitului reconfirmă, fără ambiguități, că Rusia reprezintă principala amenințare pe termen lung la adresa securității euroatlantice. În contextul discuțiilor tot mai frecvente despre eventuale negocieri sau înghețări ale conflictului din Ucraina, faptul că Alianța menține această evaluare la nivel de declarație oficială are greutate politică pentru toate statele care, ca România, se află la graniță directă cu zona de conflict.
Dincolo de acest fond general, cred că e util să vedem exact ce a obținut România la Ankara și, la fel de important, care sunt deciziile concrete luate la acest summit NATO.
Marea Neagră, subiectul care ne privește direct
Cel mai palpabil câștig ține de securitatea Mării Negre. România, Bulgaria și Turcia au extins misiunea grupării navale comune (MCM Black Sea), care până acum se ocupa în principal de deminare, către protecția infrastructurii critice submarine, precum cabluri, conducte, dar și perimetrele offshore de extracție. În mod evident, este vorba despre Neptun Deep. Într-un moment în care România urmează să înceapă producția de gaz din platforma continentală, iar Turcia rămâne poarta prin care energia din zona Caspică ajunge în Europa, capacitatea de a apăra fizic această infrastructură este o condiție a securității energetice pe termen mediu.
În aceeași logică se înscrie și participarea la inițiativa NATO GlobalEye, care presupune achiziția comună a unei flote de aeronave de supraveghere de fabricație suedeză, care va oferi Alianței capacități de avertizare timpurie inclusiv deasupra bazinului Mării Negre. E genul de capabilitate pe care România nu și-ar fi putut-o permite singură, dar din care va beneficia direct prin apartenența la un consorțiu mai larg.
Drone Edge și industria de apărare. O oportunitate reală, dar putem să o valorificăm?
A doua direcție importantă este aderarea la platforma NATO Drone Edge, gândită ca un fel de „marketplace” aliat pentru achiziții comune de drone, deja testate și validate tehnic la nivelul Alianței. Utilitatea imediată e evidentă: proceduri mai rapide, echipamente omologate, acces la manuale tactice construite pe experiența reală a armatei ucrainene. Dar aici trebuie să fim onești unii cu alții, pentru că accesul la un catalog comun nu înseamnă automat că industria românească de apărare va fi listată în el sau va prinde contracte de producție. Asta rămâne de câștigat.
În plus, România devine, alături de Canada, Albania, Belgia, Grecia, Letonia, Luxemburg, Turcia și Ucraina, membru fondator al Băncii pentru Apărare, Securitate și Reziliență (DSRB), cu intenția declarată ca instituția să înceapă activitatea încă din 2027 și cu un birou regional găzduit la București. Practic, este vorba despre un instrument prin care statele membre ar putea împrumuta pentru proiecte de apărare în condiții mai avantajoase decât pe piețele internaționale. Pe termen mediu, asta contează pentru o țară care își asumă creșterea cheltuielilor militare către pragul de 3,5%+1,5% stabilit anul trecut la Haga. România se află acum la aproximativ 2,5%+1,2%, cu 40% din procentul principal alocat efectiv înzestrării, nu întreținerii curente, potrivit declarațiilor președintelui Nicușor Dan. O bancă dedicată nu rezolvă singură problema de finanțare, dar oferă o alternativă la costurile de împrumut de pe piețele clasice, ceea ce, pentru un buget aflat deja sub presiune, nu e deloc puțin lucru.
În concluzie, Ankara nu a fost, pentru România, un summit de cotitură precum a fost Haga anul trecut, dar a fost unul de consolidare: infrastructura critică din Marea Neagră capătă un mecanism comun de protecție, avem acces la platforme de achiziție și supraveghere pe care singuri nu ni le-am fi putut permite, iar amenințarea rusă rămâne recunoscută oficial ca prioritate strategică a Alianței. Dar ce trebuie să înțelegem din toate acestea nu se transformă automat în securitate pentru că depinde, ca întotdeauna, de viteza cu care transformăm angajamentele de pe hârtie în capabilități reale pe teren. Dar plecăm de la Ankara cu mai multe instrumente decât aveam înainte, iar într-un context internațional atât de imprevizibil, orice instrument câștigat contează.
