Digicult. Mircea Diaconu: „Agresivitatea și violenţa vin din lipsa de cultură și de educaţie”
Mircea Diaconu. Actor, scriitor, politician. O carieră de peste 40 de ani în cinematografie şi teatru. A fost primul actor din România care, în anul 1990, şi-a dat demisia pentru a deveni liber profesionist.
Puţini ştiu, însă, că Mircea Diaconu şi-a dorit, încă de mic, să devină un mare scriitor. Mărturiseşte, totuşi, uşor stânjenit, că primele sale încercări literare au fost poeziile scrise, în perioada adolescenţei.
„Da, am scris, să mărturisesc, mi-e puţin jenă de lucrul ăsta aşa parcă am făcut un lucru, nu rău, dar de taină. Poezia e un lucru de taină, e un lucru intim. Am scris câteva poezii, câteva, mai ales când am fost îndrăgostit. Eram tânăr şi adolescent şi am simţit nevoia asta. De scris cărţi am început mult mai târziu”, spune Mircea Diaconu.
Mai exact, la 26 de ani. În 1977, volumul său de debut, Şugubina, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Au urmat apoi „La noi, când vine iarna”, volumul de eseuri „Scaunul de pânză al actorului” şi „În Bucureştii de odinioară, cu Mircea Diaconu”. Cărţi aparent... mici, aşa cum le numeşte chiar autorul.
„Eu am scris cărţi mici, cărţi mici pentru că am considerat în clipa în care am ales cuvintele, acelea puţine care sunt, sunt acelea în care cred şi pe care mizez, nimic în plus. Am avut intenţii mari, în anii 80, spre final chiar, mi-am şi făcut notiţe, să scriu un fel de colecţie de clipe ale acelor vremuri, fotografii şi se numeau „umilinţa zilnică”, cam aşa se trăia atunci. Am şi scris câteva dar m-am crispat aşa, m-am închistat, am sentimentul neplăcut că lumea nu mai citeşte, lumea nu mai are nevoie de cuvântul scris”, explică el.
Cea mai mare dezamăgire a sa, recunoaşte Mircea Diaconu, este faptul că, în zilele noastre, noile tehnologii şi apariţia cărţilor în format electronic îndepărtează din ce în ce mai mult cititorii... de cartea tipărită.
„Mecanica zilnică se schimbă. Şi asta pentru că a apărut o chestie care mă enervează, tehnologia. Pe mine mă enervează rău lucrul ăsta pentru că a mărit ritmul vieţii, l-a mărit şi l-a făcut dependent de ceva care nu e uman. Şi atunci începi să fii agăţat de nişte lucruri, obligat să faci nişte lucruri, ceea ce-ţi mănâncă timpul cu tine. Şi-ţi rămâne foarte puţin timp pentru tine cu tine, cu amintirile tale, cu trăirile tale”, mărturisește el.
Un timp de neregăsit la maturitate, timpul copilăriei, de nepreţuit. O copilărie despre care Mircea Diaconu vorbeşte, de fiecare dată cu emoţie, la superlativ.
„Când eram mic aveam atât de mult timp, cât destrămam norii. Da, pentru că stăteam pe spate, în iarbă şi mă uitam la cer şi-mi alegeam un nor. Şi aveam eu pretenţia sau ambiţia sau orgoliul că eu îl destram, el se destrăma singur, bineînţeles. Şi se topea şi se reconstruia în altă parte. Şi eu îi destrămam, adică ăsta era timpul fizic al meu”, spune actorul.
Cum a prins drag de citit
Şi-a petrecut copilăria în anii 50, în comuna Vlădeşti, judeţul Argeş. România se afla în plină stalinizare. Din acea perioadă, Mircea Diaconu îşi aminteşte unul dintre momentele care l-au marcat, peste ani, cel mai tare, cu atât mai mult cu cât a avut în centru o pasiune care l-a urmărit întreagă viaţă: cartea.
„Acolo în sat la mine, este şi acum dar atunci era un conac boieresc al unui fost general care a fost în puşcării, în fine, groaznic. Și conacul ăsta al lui, sus undeva avea un foişor ascuţit şi acolo era o bibliotecă. Şi la un moment dat am fost duşi cu şcoala cu tatăl meu învăţător să ardem cărţile din bibliotecă pentru că acolo se aşezase CAP-ul, în conacul lui. Şi atunci unii dintre copii s-au dus sus în foişor, alţii am rămas jos şi puneam pe foc cărţile. Şi ăia le aruncau de acolo, tata le prindea, se uita pe ele, şi le tria. Şi unele mergeau la foc, într-adevăr, iar altele erau puse deoparte. Şi azi le avem acasă și sunt colecţia 15 lei, o minune, nu pot să vă spun ce minune de cărţi”, povestește Mircea Diaconu.
De altfel, actorul mărturiseşte că de-a lungul vieţii cărţile au fost pentru el porţia zilnică de cultură. Cum a prins drag de citit? În urma unui consiliu de familie…
„S-au strâns în jurul meu, era şi un unchi care era în vacanţă, şi au zis dacă nu citeşti o să ajungi ca Harapu. Harapu era porcarul satului.Adică CAP-ul nostru avea o turmă de vreo 100 de porci, urâţi, negri, noroi pe ei, peste tot, şi era ceva de groază când trecea Harapu cu porcii pe drum, erau şi mirosurile şi era o imagine cumplită. Şi în clipa aia m-am speriat. Deci s-ajung ca Harapu, nu era o perspectivă”, rememorează el.
Zeci de ani mai târziu, actorul şi scriitorul Mircea Diaconu recunoaşte că nu are regrete. Singura dezamăgire ţine mai degrabă de vremurile prezente.
„Efectul de maidanez funcţionează din păcate din zona canină unde este ultradiscutată şi comentată şi aplicabilă pe aceeaşi ecuaţie, până la oameni. Efectul e acelaşi, agresivitatea, violenţa vin din lipsa de cultură, lipsa de educaţie. Şi atunci ce ne trebuie? Educaţia. Şi a noastră şi a câinilor şi a vrăbiilor şi a orice din jurul nostru”, spune actorul.
O pledoarie pentru lucrurile care contează: educaţia, omenia, respectul faţă de cei din jur. Sunt principiile pe care Mircea Diaconu mizează cu optimism.
Cât despre dorinţa de sfârşit de an, el mărturisește: „Când eram eu tânăr, tânăr şi eram la începutul meseriei, Titus Popovici mi-a zis la un moment dat, mi-a zis „Măi băiatule tu vezi că atunci când joci, arzi.Tu te consumi prea repede. Ai grijă că n-o să trăieşti mult”. Da, e o formă de ardere, care, evident, te consumă. Sper să nu fi avut dreptate Titus Popovici, sigur, nu cât maestrul Beligan dar aş vrea şi eu să stau mai mult cu ai mei, cu ai noştri, pe-aici”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
