ULTIMA TRANSHUMANȚĂ. Opt ani, șase țări, zeci de povești extraordinare și un film
„Noi acum suntem pe cale de a pierde acest mod de viaţă, nu e tocmai un obicei. Oamenii ăştia nu fac de dragul de a continua ceva pe care-l practicau străbunii lor. Nu, ei fac asta pentru că din asta trăiesc, din asta mănâncă, asta ştiu să facă foarte bine şi nu e un lucru simplu să faci aşa ceva”, spune Dragoș Lumpan.
În anul 2012, echipa Digicult a făcut un bilanţ ai primilor cinci ani din proiectul „Ultima Transhumanţă", demarat de artistul vizual Dragoş Lumpan. În prezent, proiectul a trecut de pe hârtia fotografică...pe peliculă.
Opt ani, șase ţări, zeci de personaje cu poveşti extraordinare, sute de drumuri, urcuşuri, coborâşuri, soare dogorâtor sau nopţi ploioase şi multe, foarte multe...oi. Dar mai ales, sute de mii de fotografii şi un film-documentar, în lucru. Acesta este, pe scurt, proiectul Ultima Transhumanţă, iniţiat de artistul vizual Dragoş Lumpan.
Din Mărginimea Sibiului, România, până în Albania, Turcia, Grecia, Italia, sau Ţara Galilor, transhumanţa fie respectă vechile tradiţii, fie se adaptează la vremurile moderne. Un lucru este cert: la culturi diferite, transhumanţe diferite, spune Dragoş Lumpan, după ce a străbătut zeci de mii de kilometri, departe de casă, pentru a afla cum este cu plimbatul oilor şi la alte popoare.
În Turcia, de exemplu, celebri Yoruk, adică ciobanii nomazi, au o istorie cu totul aparte. Ei sunt cei care, în urmă cu sute de ani, au avut un rol decisiv în formarea şi dezvoltarea dinastiilor otomane. Astăzi, însă, păstoritul nomazilor s-a modernizat. Nu există Yoruk fără telefon mobil.
„De fapt, acolo nu este chiar transhumanţă, e nomadism, mişcare pe suprafeţe foarte mari, dar nu implică un loc stabil pe timp de ...sau casa lor pe timpul verii în principiu. O transhumanţă pe jumătate am găsit în Italia şi în Grecia unde pe timpul toamnei, oile şi caprele sunt duse pe jos, iar primăvara când câmpurile sunt semănate, se întorc cu maşinile, cu camioanele. În Albania şi în Ţara Galilor nu am întâlnit transhumanţă, erau ciobani. Cei din Albania făceau o pendulare scurtă, cei din Ţara Galilor erau mai degrabă marţieni pentru noi. Deşi vorbeam cred eu aceeaşi limbă, iniţial nu-nţelegeam nimic pentru că mi-au spus că ei se întâlnesc de trei ori pe an cu oile. Şi deja nu mai înţelegeam, cum vă întâlniţi, voi sunteţi ciobani, staţi zilnic cu ele, nu, ne întâlnim de trei ori, ele stau pe dealurile lor. Bine, păi şi cine le mulge? Păi nu le mulgem. Păi şi lupi? Urşi? I-am împuşcat pe toţi de sute de ani”, povestește Dragoș Lumpan.
Înainte de a ajunge, însă, şi pe alte imaşuri europene, Dragoş Lumpan a urmărit îndeaproape viaţa ciobanilor români.
O viață grea și multă răbdare
În anul 2007, când a demarat proiectul, artistul a realizat o serie de fotografii, urmărind viaţa pastorală a unei familii de ciobani. Ceea ce i-a dat de gândit a fost faptul că aceştia i-au mărturisit... că vor să se retragă. A fost momentul când Dragoş Lumpan a înţeles că asistăm, de fapt, la dispariţia unei tradiţii.
„În 2007, România s-a integrat în Uniunea Europeană şi cumva am avut aşa o bănuială că s-ar putea să...ritmul de dispariţie a unor lucruri arhaice să crească. Eram curios, auzisem că există nişte ciobani care merg la un drum lung şi care dorm unde-i prinde noaptea, care merg sute de kilometri pe an, care pentru mine la vremea respectivă erau nişte extratereştri care trăiau cumva lângă noi. Şi atunci am căutat o familie de ciobani care să meargă la drum, i-am găsit destul de greu, a trebuit aproximativ un an de zile, şi încetul cu încetul am aflat mult mai multe lucruri extraordinare”, spune fotograful.
Dincolo de imaginea idilică a ciobanului în poeziile şi cântecele din folclorul românesc, realitatea este cu totul alta. Viaţa ciobanilor este extrem de grea.
„La prima vedere poate fi foarte romantic, poetic, stele, e, dar când e vară sau când e foarte frumos afară. Când plouă şi dacă cumva plouă şi vreo 2-3 săptămâni la rând cum se întâmplă şi dacă nu e vară şi e o ploaie rece şi e mult noroi sau dacă e iarnă sunt -15, -20 de grade şi mai e şi ceaţă când umezeala îţi intră în oase, deja nu mai e deloc romantic, iar ciobanii nu intră în casă”, spune Dragoș Lumpan.
Somnul sub cerul liber, trezitul înainte de răsăritul soarelui, plimbatul oilor între munte, deal şi câmpie, ploile, singurătatea sau lupta cu sălbăticiunile sunt ipostaze pe care artistul Dragoş Lumpan le-a suprins în sute de mii de fotografii.
Ce defineşte, însă, cel mai bine viaţa pastorală este RĂBDAREA.
„Ciobanii trăiesc într-un alt timp. Într-un timp cvasi-cosmic. Poate să sune pretenţios, dar eu cred că ăsta e adevărul. Timpul lor nu are legătură cu timpul nostru. Ei trăiesc după un calendar cu adevărat solar. Momentul în care se trezesc, momentul în care mulg oile, momentele în care spală oile, spre exemplu toamna sau pleacă la drum sau se întorc de la drum, toate sunt în funcţie de natură. Pleacă la drum dacă în locul unde vor ajunge s-a încălzit, de exemplu, sau a crescut iarba”, arată artistul.
Există, însă, şi o dezamăgire. La nivel mondial, ţara noastră pare absentă în ceea ce priveşte procesul transhumanţei. Şi asta chiar dacă, noi, românii, ne mândrim cu această tradiţie... de mii de ani.
„Undeva înainte de formarea a ceea ce numim acum România, să spunem protoromânii, sunt printre cei care au practicat transhumanţa foarte serios, au dus-o în aproape jumătate din Europa şi lucrul ăsta nu îl spun eu, îl spun cercetători foarte serioşi, doctori, profesori universitari, pe baza unor hărţi, nu întocmite în general de români, pe baza unor documente de la curţile poloneze, spre exemplu, sau e de ajuns să ne uităm într-o altă parte a Europei, în sud şi oarecum est, la extinderea celor care sunt aromâni, meglenoromâni, istroromâni, şi care au practicat şi ei transhumanţa”, explică Dragoș Lumpan.
În ţara Mioriţei, dispariţia transhumanţei ar trebui privită cu mai mult interes, spune Dragoş Lumpan.
Puţine tradiţii mai au puterea să ţină pasul cu vremurile pe care le trăim. Transhumanţa este una dintre ele.
De aici şi nevoia unui film documentar care să spună povestea, autentică, a celor pentru care păstoritul oilor mai este, ÎNCĂ, ocupaţia de bază.
„Firul roşu al acestui documentar sunt oamenii, sunt ciobanii despre care am povestit un pic până acum şi am povestit oarecum şi diferenţele dintre ei, dar în toate ţările ei au şi un numitor comun, au ceva în comun, anume că sunt foarte puternici, sunt oameni deosebit de puternici, şi fizic, dar şi interior, fără puterea asta nu ar avea cum să facă faţă. Spre exemplu, am întâlnit în zone unde ciobănia era ocupaţia de bază a satului, oamenii care erau un pic bolnavi sau un pic mai slabi nu puteau să fie ciobani”, povestește fotograful.
Filmul se află în etapa de post-producţie. După 100 de ore de material filmat, Dragoş Lumpan şi echipa vor realiza un documentar de 90 de minute filmat în cele șase ţări ale proiectului.
Un proiect care, odată ajuns pe ecrane, va deveni, în timp, unicul martor al uneia dintre cele mai vechi tradiţii ale omenirii: transhumanţa.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
