O ţintă în poligonul confuziei

Calamburghezia fotbalistică din România s-a despletit la televizor după înfrângerea naţionalei în Muntenegru. De la „Rumänien unter alles” la „sindromul Daum”, trecând prin „Daumă totală”, n-a rămas ironie nescrisă sau nerostită la adresa selecţionerului Christoph Daum. E primul concurs spontan de poante pe temă dată de la ordonanţele nocturne de astă-iarnă încoace. Atunci a fost vremea lui „Drag ne-ai fi la puşcărie”, „Mai avem un singur dor, / Liviu Dragnea scriitor” şi „I can’t, bă, Liviu”. Acum e vremea rafalelor pe care le încasează în piept un om care fost adus unde nu avea ce să caute şi a promis ce nu putea să livreze. E vinovat Christoph Daum de ratarea calificării la CM din 2018? De bună seamă. E vinovată şi conducerea Federaţiei Române de Fotbal? Categoric. Sunt vinovaţi şi jucătorii? Bineînţeles. Vestea bună în această afacere proastă e că, spre deosebire de Liviu Dragnea, Christoph Daum va pleca – şi încă repede. Vestea proastă care însoţeşte vestea bună e că jucătorii şi conducerea FRF vor rămâne. Despărţirea de Christoph Daum e necesară şi s-ar fi putut produce mai devreme. Însă identificarea lui drept unic vinovat, aşa cum tind să-l vadă unii şi alţii, înseamnă abandonul în braţele convingerii că, dacă scoţi patul din casă, n-o să te mai înşele soţia. Şi dacă tot vorbim de vinovăţii şi responsabilităţi, cercetarea trebuie împinsă mult în urmă, până se va ajunge la abuzurile din anii 1980, la Cooperativa din anii 1990 şi la ciupercăria penală a patronilor din anii 2000.

Dacă n-au avut urmări plăcute, afacerea Christoph Daum şi episodul Podgorica au scos totuşi la iveală apetitul pentru confuzie al unora dintre cei care se ocupă de fotbalul românesc la televizor. Confuzia îmbracă multe forme, mai ales într-un domeniu unde baletul cuvintelor nu e întotdeauna graţios. Iată în cele ce urmează două dintre ele.

Fixat în ipostaza de sitting duck, Christoph Daum a arătat cât de lesnicioasă e confuzia dintre critică şi jignire. În locul reproşurilor pur tehnice, destui oameni care comentează fotbal s-au lansat în ofense grosiere şi în etichetări vexante, refuzând să priceapă că – o spun pentru a suta oară – cine jigneşte SE jigneşte. Pentru un om cu darul vorbirii şi al scrisului, jignirea (a lui Daum sau a altcuiva, nu contează) denotă lipsă de argumente. Dacă jigneşti, înseamnă că nu poţi sau nu ştii altfel. Christoph Daum şi-a ratat obiectivul şi n-a produs niciun licăr de speranţă în ceea ce priveşte jocul naţionalei, nimic mai adevărat. De aici însă până la baia de injurii în care l-au cufundat o parte dintre cei cărora li s-a cerut părerea la televizor e cale lungă. Lipsa de respect pentru celălalt, oricâte hibe ar avea, trădează lipsă de respect faţă de propria persoană. Christoph Daum ar fi putut fi criticat – ironic, dar fără mojicii – pentru o mulţime de opţiuni greşite: selecţionarea lui Andrei Ivan, folosirea a patru fundaşi stânga în opt meciuri, desemnarea drept căpitan a unei rezerve statornice la echipa de club, excesul de experimente etc. În loc de asta, s-a spus şi s-a scris despre Daum că este „căzătură germană”, „măscărici”, „bătrâna catastrofă”, „fost pistolar devenit epavă”, „mumificatul de pe bancă”, „milog”, „boşorog senil”, „führer speriat de explozia unei grenade”, „clovn jalnic”, „lup cu mustaţă pomădată”, „drogat cu ochi sticloşi” etc. Autorii acestor tandreţuri au făcut apoi front comun şi au declarat, într-un fel de corală a indignării, că „Daum ne-a jignit”. De ce? Fiindcă a declarat, ce-i drept, fără temei, că a văzut un progres în jocul echipei şi că – pe bună dreptate, de data asta – valoarea jucătorilor nu permite aspiraţii înalte.

Cealaltă faţetă a confuziei vine din cunoaşterea lacunară a unei limbi pe care te încăpăţânezi totuşi s-o foloseşti. Şi nu oricum, ci la televizor. Şi nu oricum, ci la microfon. Şi nu oricum, ci având în piept legitimaţia de ziarist. La conferinţa de presă de după Muntenegru-România, o domnişoară i-a cerut lui Christoph Daum să-şi sintetizeze mandatul de selecţioner al României. În engleză, întrebarea a sunat astfel: How would you resume your career in Romania? Lăutărismul întrebării e evident pentru oricine are habar de engleză. (Sigur, nu eşti obligat s-o vorbeşti bine, dar dacă te ştii nesigur, e de datoria ta să te exprimi în română şi să-l laşi pe traducător să-şi facă treaba.) „To resume” nu înseamnă „a rezuma”, ci „a relua”. Când arbitrul de scaun îi spune unui tenisman care întârzie pe scaun „Mr. X, resume playing”, asta înseamnă „Domnule X, reluaţi jocul”. Pentru „a rezuma”, ziarista în cauză ar fi trebuit să folosească verbul „to sum up”. Întrebarea ei deraiată a fost totuşi citită corect de selecţioner fiindcă, se ştie, doi nevorbitori nativi ai aceleiaşi limbi se înţeleg mai bine decât s-ar înţelege un vorbitor nativ cu un străin. Dincolo de asta, întrebarea vorbeşte despre nivelul scăzut al unei bune părţi a reporterilor şi a ziariştilor sportivi. Iar acest nivel scăzut este consecinţa unui orizont îngust, unde contează, vorba unui crainic radio de pe vremuri, minutul şi scorul. Mă rog, şi ziua de salariu. Nimic altceva.