Ne facem că nu îi vedem | Interviu despre problemele copiilor din România cu Ștefan Dărăbuș

24 Minute

Sute de mii de copii se culcă flămânzi în România. Jumătate din copiii din țara noastră supraviețuiesc în sărăcie și autoritățile se fac că nu îi văd, dar vânează familii care merg la proteste pașnice.

Ștefan Dărăbuș, director Hope & Homes for Children România vorbește despre copiii din România.

S-a discutat despre participarea părinților cu copii la proteste. Ce părere aveți despre acest eveniment recent?

Cred că este o discuție inutilă, orice părinte are dreptul să își ducă propriii copii la manifestări pașnice, acolo unde copilul poate să învețe ce înseamnă spiritul civic și mai ales acolo unde lucrurile se întâmplă în acord cu legea. Toată discuția iscată din păcate (în jurul articolului 27 din legea 272/200) este eronată, pentru că acel articol face referire la situații care țin de a pune în pericol copilul, sau a-l expune la situații de natură să ducă la un abuz asupra copilului. Vine din aceeași lege, articolul 31, care stipulează în mod clar dreptul copilului la libera opinie și la participarea la astfel de evenimente. Așadar, cred că a fost o discuție artificială și cred că cu totul altele sunt problemele legate de copii în România de astăzi.

Înainte să trecem la problema copiilor din România de astăzi, aș vrea să revenim la acest articol problematic din lege — care ar fi situațiile unde în mod cert s-ar încălca acest articol: „Copiii nu pot fi folosiți sau expuși de către părinți, reprezentanți legali, alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor, organisme private acreditate ca furnizori de servicii sociale, instituții publice sau private, în scopul de a obține avantaje personale/instituționale sau de a influența deciziile autorităților publice”

Atunci când copiii sunt folosiți în mod abuziv în emisiuni televizate, atunci când sunt folosiți ca momeală în emisiuni televizate sau atunci când sunt folosiți politic de către oameni care își fac campanie electorală pe spatele copiilor: fie că îi folosesc îmbrățișându-i în clipuri, fie punându-le cuvinte în gură — astea sunt câteva din situațiile în care copiii în mod public sunt folosiți și exploatați și astea sunt situațiile la care trebuie să facă referire în mod normal și reglementările care țin de articolul 27.

Credeți că e nevoie de clarificări sau e destul de clar?

Cred că situația e destul de clară, cred că tot ceea ce s-a întâmplat în spațiul public legat de această discuție artificială, legată de participarea copiilor cu părinții lor la manifestări pașnice a fost făcută cu scopul de a deraia de la realitățile crunte pe care le suferă sute de copii din țara noastră, unde mai mult de jumătate dintre copii sunt în risc de sărăcie, unde în jur de 400 de mii trăiesc în sărăcie absolută, unde avem 3,7 milioane de copii în România zilei de astăzi  — în 1947 aveam 4, 5 milioane la o populație de 16 milioane de locuitori. Astea sunt problemele.

În ce măsură sunt aceste probleme adresate de autoritățile din România?

Avem legislație bună în ultimii ani de zile în România, pe protecția copilului s-au făcut multe lucruri bune, nimeni nu neagă asta. Noi suntem o organizație care lucrează în parteneriat cu autoritățile publice (...)

Dar ceea ce vedem noi este o desincronizare pură, ca să nu zic ruptură, între specificările pe care le aduce legea (care e frumoasă) și ce se întâmplă în realitate pe teren, fiindcă în realitate, pe teren, serviciile publice (....) copiii care trăiesc în sărăcie și familiile în risc de ruptură nu primesc sprijin. Sprijinul pe care îl primesc copiii e reactiv (...). Deja sunt fără părinți, vin înfometați, vin fără locuință, vin loviți de frig, foame.

Intervenția nu trebuie să fie atunci, ci în momentul în care tu mai poți să faci ceva pentru familie. Intervenția trebuie să vină atunci când vezi că o familie cu 4, 5 copii are nevoie de locuință socială. Și tu ca autoritate publică poți să rezolvi doar una din 40 de solicitări pentru locuință socială.

Ce se întâmplă cu restul?

Restul râmân pe stradă, în comunitățile marginalizate, unde avem doar la nivel urban în jur de 380 mii de oameni care supraviețuiesc în cartoane, scânduri, care stau iarna fără sursă de apă, fără sursă de căldură.

Nu putem să nu ne gândim la exemplul de acum câteva zile din Iași, unde o fetiță de 3 ani își îmbrățisa și își mângăia mama moartă de frig în coliba în care stăteau  — astea sunt situațiile care țin de un pericol la care sunt expuși copiii și aici trebuie să meargă atenția autorităților publice și nu în mod artificial, spre copii care participă la manifestații.

La organizația dvs. (Hopes and Homes for Children) îmi imaginez că ajung părinți la ușa voastră. Ce zic, care sunt problemele lor?

Foarte mulți vin la ușa noastră, dar foarte mulți vin la ușa direcțiilor de protecție a copiilor, a serviciilor publice de asistență socială, cu care noi lucrăm în peste 20 de județe din țară.

De multe ori vin părinți care își țin în brațe copii desculți, vin părinți disperați, foarte mulți sunt părinți singuri, care nu mai au locuință, au fost dați afară din locuință de multe ori (din locuința socială, fiindcă nu au fost capabili să își plătească taxele, să își plătească cheltuieli curente: gaze, apă, întreținerea). În situații de acest gen autoritatea publică ar trebui să poată să intervină să păstreze un acoperiș deasupra capului pentru acei copii și părinți, nu să îi lase să ajungă să doarmă sub pod. Vin în situații critice, vin oameni care sunt într-o sărăcie cruntă, copii care nu au mai făcut baie de luni de zile, copii cărora nu le-a mai trecut un pieptăm prin păr de săptămâni întregi.

E simplu să zici “de vină sunt părinții, părinții neglijează, copiii ăia trebuie luați de la părinți” — se întâmplă și așa, fiindcă situații de neglijență și de ignoranță, abuz, clar se întâmplă să facă și părinții și acolo trebuie să îi iei și să le oferi un alt mediu familial. Dar de foarte multe ori vedem că sunt părinți care își iubesc copiii și copii care își iubesc părinții, dar stau disperați împreună fiindcă nu știu ce or să mănânce seara.

La ora actuală Autoritatea Publică nu are (...) capacitatea să intervină flexibil, astfel încât în situații de urgență să poată să plaseze familia respectivă într-o locuință socială. Noi de multe ori asta facem, le plătim chirii, le plătim hrană, le plătim îmbrăcăminte, ne asigurăm că se duc la școală. Avem peste 20% dintre copiii României în risc de excluziune, de abandon școlar. Peste 18% în risc de abandon școlar timpuriu.

Astea sunt cifrele de natură să arate magnitudinea problemelor care țin de copii în țara noastră și ele pot fi rezolvate de multe ori ușor și cu aceiași bani. Noi am arătat că protecția unui copil în sistemul de protecție socială costă undeva în jur de 670 de euro pe lună (costuri legate de personal, îngrijire). Ca să poți să lucrezi (din experiența noastră de peste 12 ani pe programele de prevenire unde am lucrat cu vreo 30 mii de copii și familii), ca să intervii astfel încât să păstrezi un copil ălături de familia lui, intervenția înseamnă undeva în jur de un an jumătate, doi ani (ca perioadă), iar suma asta de 670 de euro noi o cheltuim pe an pentru un copil.

Costul pentru a sprijini un copil să rămână cu părinții săi, față de costul instituționalizării e de cel puțin 10 ori mai mic.

(...)

Dacă banii nu sunt o problemă atât de mare, unde se produce ruptura? De ce autoritățile nu reușesc să adreseze probleme?

E o problemă de viziune, de mentalitate și de bugetare — pentru că atâta vreme cât nu va exista posibilitatea (pentru serviciile publice de asistență socială la nivel local) de a interveni flexibil și să se creeze un cap care să fie numit “Intervenții în prevenirea separării de familie”...

Intervenții pot să însemne că le plătești chirie, că le cumperi mâncare, că îi ajuți cu școlarizarea (care țin de lucruri concrete pe care le faci la firul ierbii). De asta este nevoie și asta lipsește la oa actuală și duce la situația în care sute de mii de copii din țara noastră supraviețuiesc în sărăcie și ne facem că nu îi vedem, nu vedem pădurea de copaci, stăm și ne înconjurăm de legi frumoase, care sunt foarte bune, dar în momentul în care trebuie să acționăm — cum a fost cu fondurile structurale pentru 2014-2020, alocăm doar 50 de milioane de euro pe locuințe sociale, aproximativ un milion pe municipiu reședință de județ — asta e praf în ochi, suma asta ar fi trebuit să fie de cel puțin cinci ori mai mare, ca să poți să faci un stoc de locuințe care să nu fie 2% (cât e la noi la ora actuală, din totalul de locuințe) ci să fie undeva între 16-18% cât e media în țările europene. Atunci poți să ai o rată de intervenție care să te ducă în media țărilor UE (un caz soluționat la cinci solicitări și nu un caz soluționat la 40 de solicitări de locuință socială).

Am  înțeles că problema părinților care își duc copiii la proteste este o vânătoare de vrăjitoare. Care ar fi prioritățile, unde ar trebui investit timpul și resursele autorităților pentru protecția copilului?

Într-o fiabilizare a alocării financiare, repet, nu e nevoie de mai mulți bani, e nevoie de o reconfigurare a modului în care sunt folosiți banii existenți pe prestații sociale, pe alocații sociale, banii ăștia să poată fi alocați mai flexibil. La ora actuală abordarea este, cum zic englezii “one size fits all”, deci avem o abordare de tip generalist, în care dăm puțin și la fel către toți, nu ne uităm la situații particulare, nu individualizăm intervenția. Aici e diferența sensibilă. În momentul în care individualizezi intervenția poți să ai lucrători sociali care să lucreze cu familii, comunități sărace (dacă îi plătești cum trebuie și pui numărul necesar).

La ora actuală, dacă ne gândim la cei care lucrează în sistemul de protecție a copilului avem posturi vacante undeva la peste 10 mii. E un număr foarte mare.

De ce?

Din cauză că nu sunt bani, salariile sunt mici și munca e mult prea complicată. Că de obicei banii cei mai puțini îi iau acei angajați care lucrează la firul ierbii (cu copiii și cu familiile).

Normal că acolo vor fi oamenii care vor sta cel mai puțin sau nu vor fi motivați, în momentul în care, dacă trebuie să facă o deplasare pe teren, trebuie să își plătească biletul de autobuz din buzunar sau să își pună motorină fiindcă nu există mașini de serviciu.

Și atunci începi să faci anchete sociale la telefon — ce fel de anchete sociale sunt alea, cum poți să vezi situația dureroasă de pe teren? Ce rost are să mergi pe teren când știi că nu poți interveni, că nu poți să dai o locuință socială familiei respective sau să îi dai bani ca să poată să își plătească o chirie, să nu mai locuiască într-o colibă nenorocită, cu lut pe jos și șobolani care trec peste copii.

Ce pot face cetățenii care vor să ajute pentru o bunăstare mai mare a copiilor din România?

Noi în ultima vreme am văzut un reviriment al cetățenilor, avem tot mai mulți profesori care vin și ne sesizează situații din jurul lor, din clasele lor, avem tot mai mulți oameni (...)

Sunt tot mai multe situațiile în care cetățenii intervin, iar asta este o schimbare, lucrul acesta l-am văzut în ultimul an mai mult decât îl vedeam înainte.

Cred că asta trebuie să facem, cred că liniile telefonice gratuite care trebuie să funcționeze la nivel de DGASPC-uri (...) ar trebui să fie promovate mai mult, iar autoritățile publice să lucreze mai mult între ele. De exemplu mediatorii sanitari (angajați în comunități) nu sunt în legătură cu lucrătorii sociali — ăsta e un lucru anormal, dacă ei nu comunică între ei, cum să ajungi să ai semnalat într-un mod integrat o problematică socială la nivel de comunitate, județ, municipiu.

Spuneți că oamenii raportează tot mai mult, fie către liniile publice, fie către ONG-uri. Se aplică și în cazul abuzurilor fizice?

Da.

Și din cauza asta mulți oameni au probleme. Am avut profesori care au avut probleme fiindcă au intervenit acolo unde au văzut vânătăi pe copii, unde au suspectat abuz sexual, pedofilie.

Chiar au probleme, fiindcă la adresa lor se fac plângeri, ceea ce aș vrea să îi rog pe cei care ne ascultă este că acolo unde sunt astfel de situații, oamenii care se simt intimidați fiindcă vin să semnaleze o situație de risc cumplită asupra unui copil, să se adreseze fie unei organizații non-guvernamentale, fie autorităților publice, care să îi poată ajuta și să îi facă ceea ce sunt: niște salvatori și nu niște denunțați în acest ciclu, pe care abuzatori știu foarte bine cum să îi folosească, pentru că atât pedofilii cât și cei care fac rău asupra copiilor sau mame singure știu să intimideze și atunci îi intimidează și pe cei care vor să îi ajute pe cei vulnerabili.

Față de statele vecine, România stă bine totuși.

Problemele României sunt jos, la firul ierbii, acolo unde trebuie să intervenim asupra celor mai vulnerabili, să nu ne facem că nu îi vedem. Acum este o capacitate a sistemului de 67 de mii de copii care să între în protecție specială: acolo se închide capacul, mai mulți nu luăm — aici cred că e pericolul cel mai mare în privința sistemului de la noi la ora actuală, ne facem că nu îi vedem, băgăm sub preș. Toți acei copii în risc crunt de înfometare și excluziune socială, ne facem că nu îi vedem fiindcă nu mai putem să facem față ca sistem.

Despre autoare: Laura Ștefănuț (follow) este Editorul Secțiunii de Opinii și Analize. A publicat în presa internațională, a fost coautoarea unor cărți și rapoarte pe tema mass-media și este membră a presei alternative din România.

Interviul integral în video.