VIDEO. Orașul considerat „infernul chimic” al Rusiei. Speranța de viață este aici aproape ca cea din Evul Mediu
Aici este inima poluării din Rusia. Unii consideră acest loc cel mai toxic oraș al planetei.
În folcorul industrial local i se spune „infernul chimic al Rusiei”. Munții Ural adăpostesc în orașul Karabash, regiunea Celeabinsk, cel mai mare centru de topire a cuprului din întreaga Federație Rusă. Exploatarea cuprului datează aici încă din 1837, când teritoriul avea doar statut de așezare minieră.
După aproape două secole, toxicitatea laută de ploile acide din iazurile de deșeuri au transformat natura din împrejurimile orașului într-un cimitir de vegetații arse. Terenurile potopite de mâluri care duhnesc a dioxid de sulf sunt un detaliu la ordinea zilei. Iar apa râurilor are o pronunțată culoare portocalie, ca și când ar căra torente de rugină.
Instalațiile uzinei de topire a cuprului nu au fost niciodată modernizate. Rezultatul: impactul emisiilor asupra mediului i-a determinat pe directori să sisteze activitatea între 1989 și 1998, după ce, în 1996, un ordin al Ministerului Resurselor Naturale din Rusia decretase zona ca fiind un dezastru ecologic.
În perioada de „hibernare” a fabricii, care ținea pe linie de plutire economia orașului, șomajul a declanșat o depopulare severă. Dacă în 1970, în Karabash trăiau peste 70.000 de persoane, acum își mai veacul prin aceste ținuturi reziduale circa 12.000 de locuitori, majoritatea bătrâni.
Speranța de viață
În 1998, uzina – KARABASHMED ZAO – și-a repornit liniile de producție, în cu aceeași lipsă a măsurilor elementare de protejare a mediului. Efectele negative au atins un nou apogeu în 2004, când o defecțiune la sistemul de reglare a temperaturii la unul dintre furnale a dus la o emisie enormă de gaze sulfuroase, care s-au transformat în ploi acide, pârjolind natura din jur, se arată într-un raport de la acea dată publicat de Centrul pentru Societate și Mediu „Rachel Carson”.
Toți acești factori au dus la scăderea speranței de viață până aproape de pragul Evului Mediu (32 de ani): 45 de ani. Cancerul este omniprezent. La fel și malformațiile congenitale.
„Smogul este purtat de vânt. De data asta, uitați-vă, ne-a ocolit, s-a dus dincolo de munți. Munții au devenit galbeni”, spune într-un videoreportaj realizat de Radio Europa Liberă un fost angajat al uzinei, Ghenadie Mișkin, acum pensionar.
Urmele de arsen lăsate de norii care se înalță din furnale sunt peste tot: pe crestele muntoase, pe pereții blocurilor, pe caroseriile mașinilor. Locuințele din apropierea uzinei (imobile muncitorești de 3-4 etaje și zeci de coșmelii înghesuite ca în vechile mahalale din vremea țarilor) sunt acum pustii, după ce locuitorii au fost strămutați din această „zonă de alienație”.
Cel mai sordid aspect topografic este un munte negru de 20 de metri înălțime care împarte ca un Zid al Berlinului orașul în două. Un munte de resturi din prelucrarea cuprului – o pulbere numită „zgură negară”. Ori de câte vântul începe să bată, aerul se încarcă acest praf siderurgic.
„Anul ăsta, timp de trei zile, a fost ca și cum am fi trăit într-o cameră de gazare”, spune Tatiana Bulaeva, fostă angajată în laboratorul de chimie al uzinei, arătându-i reporterului o mască de gaze. „Lacul Bogodoroskoe este mort. Acidul sulfuric s-a scurs în el”.
Apa de la robinet nu poate fi băută. Ocazional, câteva cisterne iau drumul Karabashului, străbătând Uralii. Dar produsele locale – legumele, carnea – nu pot fi evitate. „Cred că avem în corpurile noastre întregul tabel periodic al lui Mendeleev”, mai zice Tatiana.
„Arată ca un film post-apocaliptic. Este unul dintre cele mai groaznice dezastre ecologice făcute de mâna omului”, declara în 2015 un fotograf italian, Pierpaolo Mittica, după ce fotografiase orașul.
Abia în 2010, după repetate presiuni pe linie ministerială, KARABASHMED ZAO a intrat într-un proces de modernizare tehnologică a uzinei, dar situația s-a îmbunătățit aproape insesizabil.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News