Video Exclusiv Cum se trăiește la Kiev după șase luni de război? Mărturia unei tinere: „De fiecare dată ies din casă cu trei lucruri esențiale”

Natalia Iarmola este o jurnalistă de televiziune din Kiev care a decis să își continue meseria la ea acasă. Are 29 de ani - aproape cât independența Ucrainei - și este sigură pe succesul ei. Într-un interviu în exclusivitate pentru Digi24, jurnalista a povestit cum a fost în primele zile ale războiului, cum este astăzi viața în capitala ucraineană și ce a făcut-o să rămână, în ciuda pericolului. De altfel, chiar în timpul discuției cu reporterul Digi24 s-au auzit sirenele de alarmă la Kiev, așa că Natalia s-a ascuns într-o trecere subterană din centrul capitalei și a continuat relatarea de acolo.

Cezara Scutari, jurnalist Digi24: Natalia, povestește-ne cum decurge o zi obișnuită a ta, ca jurnalist? Ce program ai având în vedere tot ce se întâmplă acum în Ucraina?

Natalia Iarmola: Acum avem un program mai flexibil ca oricând, adică nu știu niciodată unde voi ajunge în acea zi, pentru că totul se schimbă atât de rapid. Eu nu am fost niciodată pe front, la băieții noștri, dar colegii mei merg. Unii au fost mai devreme pe front și eu sunt mult mai fascinată de munca lor decât de a mea, pentru că arată cum se petrece totul, cum sunt distruse viețile omenești, cum sunt salvați oamenii, totul este relatat de la fața locului de colegii mei. De aceea sunt fascinată de munca lor. Acum toți jurnaliștii Ucrainei, toate posturile TV, s-au unit într-un maraton comun. Noi transmitem totul la un singur loc. Toți suntem setați pe victorie și de aceea jurnaliștii.... O! Se aude sirena acum! Nu știu, poate voi nu o auziți.

„Ies din casă de fiecare dată cu trei lucruri esențiale”

- Nu se aude, dar cât de des se aud sirenele în Kiev în prezent?

- În fiecare zi. În fiecare zi. Acum vă voi arăta. Am ieșit din casă, am luat pașaportul internațional, pașaportul intern. Am cardul bancar cu banii mei, câteva economii ale mele. Eu zilnic ies din casă de parcă ar fi pentru ultima oară.  De fiecare dată ies din casă cu trei lucruri esențiale: două pașapoarte și cardul, pentru că nu știu niciodată dacă mă voi întoarce sau nu acasă. Dacă va mai fi casa mea întreagă sau nu.

- Nu îți este frică să mergi pe străzi?

- Astăzi este o zi specială, Ziua Independenței Ucrainei (interviul a fost realizat la 24 august - n.r.) și independența s-a dovedit foarte importantă pentru noi și luptăm pentru ea. De aceea astăzi este cu atât mai înfricoșător, pentru că știm cum ar putea reacționa rușii la parada noastră a tehnicii militare rusești distruse. Poate ați văzut, la noi, în centru, pe bulevardul principal, pe Kreșciatik este o paradă a tehnicii militare rusești. Ei au încercat să ajungă în Kreșciatik. Au reușit: pot să admire tehnica lor militară, doar că acum seamănă mai mult cu fiarele vechi ucrainene. Ce a mai rămas din ea. Cred că ar fi o idee mai bună să intru într-o trecere subterană, pentru că astăzi pe străzi este foarte periculos.

-  Care este situația din oraș, ce se întâmplă acum? Funcționează ceva?

- În oraș totul funcționează (arată stații de tramvai din centru), uitați-vă, aici este Podol, nu sunt aproape deloc oameni pe aici. Mulți au plecat din oraș zilele acestea știind consecințele care ar putea exista. Acum colegii mei lucrează în centrul Kievului și de acolo au transmisiuni live. Avem un studio în metrou și câteva pur și simplu în centru, cred că și ei se evacuează acum. Iertați-mă, va fi puțin mai întuneric acum. (Intră în pasajul subteran). Acum e mai bine.

„Uneori mă simt rău, nu mă simt odihnită”

- Nicio problemă. Dormi bine noaptea sau te ascunzi undeva? Noaptea mergi în vreun adăpost subteran sau dormi în camera ta, în apartament

- Dorm, dar am o aplicație pe telefon care mă anunță de sirene. Eu, de exemplu, am un apartament la etajul 17. Este vară, eu dorm cu balconul deschis și pot auzi sirenele. Uneori somnul este profund și pot să nu le simt. De aceea telefonul meu funcționează ca un deșteptător, dacă este vreo sirenă. Mă trezesc, mă îmbrac rapid și merg în subsolul blocului. De fapt, se mai întâmplă să fie și sirene de două ori pe noapte, de aceea nu dormim bine, mai ales cei care urmează strict disciplina de război și stau în adăposturi în timpul sirenelor. Din acest motiv se întâmplă ca dimineața să mă trezesc și să mă simt rău, pentru că nu mă simt odihnită. De fiecare dată se aude sirena, te cutremură, pentru că știi că în orice moment... Nici apropiații tăi nu dorm în acel minut, în orice moment ar putea cădea în orice colț al Ucrainei și am văzut Vinița, am văzut Kremenciuk, am văzut câte victime au fost. De aceea, eu merg în subol și îi rog și pe ai mei să respecte această regulă. Este foarte important.

„M-a trezit apelul mamei: Natașa, a început războiul!”

- Unde sunt apropiații tăi? Care este viața lor acum? Luptă oare cineva dintre apropiații tăi?

- Le am doar pe mama și pe sora mea. Tatăl meu a murit când eu aveam 17 ani. Mama locuiește undeva aproape de Kiev, în Belaia Țerkovi, acolo e și sora mea. Sora mea este funcționar public în Ministerul Justiției, ea lucrează acum la distanță. Mulți au trecut la munca la distanță, deoarece Kievul și cartierele au devenit locuri nesigure. Chiar dacă mergi la o filmare, în timpul sirenei înțeleg că este foarte periculos, de aceea eu și colegii putem aștepta undeva, pentru că știm cât de imprevizibil este totul.

Pe 24 februarie m-am trezit de la apelul mamei. A spus: „Natașa, a început războiul!”. Eu nu am auzit clar exploziile, ulterior am ieșit pe balcon și am văzut că războiul se derulează de o oră, eu am aflat la 6 dimineața. Dormeam profund. Țin minte că am ieșit la balcon, au început bombardările. Le auzeam în depărtare. Într-un oraș învecinat cu Kievul se află obiective militare.

„Era o panică generală, oamenii voiau să-și scoată banii din bănci”

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la serviciu. Am rugat-o pe mama să fie liniștită, să fie puternică, să încerce să discute cu apropiații și să se întâlnească și eu am mers la serviciu. Am lucrat o zi întreagă. Țin minte că relatam despre funcționarea băncilor ucrainene, deoarece era o panică generală. Oamenii voiau să își scoată banii, să se pregătească toți de evacuare. Peste tot era aglomerat.

Țin minte că ziua următoare am venit iar la muncă după ce am dormit în stația de metrou câteva ore. Am chiar și un video de atunci. Am venit la muncă pe 25 februarie și noi nu puteam să ieșim deloc din subsol pentru că încontinuu erau sirene și explozii. Conducerea postului TV a decis să împartă echipa în două. Una a plecat în Luțk, aproape de Polonia, în vestul Ucrainei. În cazul în care în Kiev situația se înrăutățea, îi informam pe telespectatori non-stop despre cele întâmplate. Astfel am asigurat toate posturile TV. Când nu poate transmite un post, intrăm noi în direct și tot așa.

„Doar dacă vezi înțelegi”

De aceea, trei luni am lucrat într-o redacție în evacuare. Apoi ne-am întors. Când m-am întors, am văzut toate distrugerile de lângă Kiev. Este imposibil să descrii ce simți într-un astfel de moment. Este un drum principal care merge pe traseul Kiev-Jîtomir-Rivne-Liov-Ciop. Adică este un drum spre Europa. Îmi plăcea atât de mult să merg pe acest traseu în deplasări! Când am revenit pe acest drum, am văzut că toate gardurile erau pline de gloanțe. Am văzut că au mai rămas cioburi, au mai rămas elemente de tehnică militară distrusă. A fost o senzație oribilă.

Apoi am plecat în Irpin, în Bucha, în Gostomel și am văzut un peisaj pe care nicio fotografie, nicio filmare nu l-ar cuprinde. Aceste lucruri trebuie să fie văzute, simțite și când eram în străinătate și noi două ne-am cunoscut, lumea mă întreba: Sunteți din Ucraina, chiar de acolo? Eu spuneam - da. Încercam să le povestesc oamenilor prin toate modalitățile ce se întâmplă. Vedeam că ei nu mă înțelegeau. Până când o persoană nu va veni și nu va simți măcar o singură zi, nimeni nu va înțelege, niciun cuvânt nu va descrie, doar experiența personală. Președinți ai diferitor țări cred că doar după vizita lor în țara noastră și după cele văzute au începutt să înțeleagă de ce Ucraina trebuie să fie ajutată. Cred că este un moment de răscruce.

„Am un verișor care luptă”

- Cum ai reușit să treci peste cele văzute și să îți continui misiunea ta de jurnalist?

- Aș fi avut posibilitatea să plec undeva în străinătate. Și mama cu sora mea au locuit 3 luni în Varșovia. Am venit la ele de câteva ori. Am fi putut rămâne toate acolo. Polonezii sunt incredibili, ne-au primit ca pe niște frați. M-am gândit la faptul că dacă eu am făcut studii în jurnalism, am devenit jurnalistă, înseamnă că acest eveniment, tot ce se întâmplă, este exact motivul pentru care am urmat toți acei pași. Am înțeles că sunt jurnalistă și probabil este cel mai important eveniment din viața mea, pe care trebuie să îl trăiesc. Aici, în acest loc, acum și cu ai mei. Nici nu aveam gânduri de a proceda altfel. Avem un colectiv minunat, toți jurnaliștii sunt profesioniști, de aceea ei te încarcă atât de mult cu entuziasm, cu optimism, cu această dorință de a fi cu ei, altfel nici nu se putea.

Am un verișor care luptă. Ne vedem foarte rar. El mi-a adus un colet micuț de alimente neperisabile pentru militari, de tip britanic, ca să îl încerc. Încă îl păstrez, nu pot nicidecum să îl deschid. Am impresia permanent că voi avea nevoie de el la un moment dat. Îl păstrez ca pe un suvenir.

„Cum aș putea să mă uit în ochii lor, dacă aș pleca?”

Verișorul meu, Rustik, a venit de câteva ori la mine, am băut cafea. L-am întrebat de fiecare dată: „Ce se aude, când se va termina, cum te simți?” și înțelegeam că el nu mă poate liniști, spunându-mi că totul se termină mâine. În schimb, soția lui care a plecat în Portugalia cu copilul lor mic, îl întreabă în continuu: „Poate ai putea veni cumva?” La care el răspunde: „Cum aș putea veni? Chiar dacă ar fi deschise toate granițele, nu aș putea pleca pentru că nu aș putea să mă uit în ochii camarazilor mei, băieții care luptă”.

Compar aici poziția lui cu a mea, el are colegi de luptă, și eu am colegi, sunt persoane care ne cunosc, telespectatori care ne scriu. Cum aș putea să mă mai uit în ochii lor dacă aș pleca? Nu am un copil, rudele mele sunt în siguranță, de aceea nu am vreun motiv să plec și în vreun fel să mă ascund. Urmez doar măsurile de siguranță. Ca acum.

- Dacă le-ai transmite ceva rușilor, ce le-ai zice?

- Nu le-aș zice nimic, pentru că nu merită. Nici să încercăm, am făcut asta de nenumărate ori. Nu doar eu, dar toți cei cu milioane de urmăritori. Mesajele aveau vreun sens, poate, în februarie. Acum, după tot ce au făcut... O doamnă din Cernihiv, într-un interviu pentru colega mea, a spus: „Spuneți, de ce ne-ați supărat în acest hal?” Poporul nostru suferă și nu putem ierta așa ceva. Este un sentiment pentru secole.

„Istoria încă se scrie. Vreau doar să văd finalul și să mi-o amintesc cu toată Ucraina”

- Cum crezi, când se va termina războiul și care sunt șansele Ucrainei pentru succes?

- Este o întrebare foarte grea. Șansele pentru succes sunt de 100%, dar când este sub semnul întrebării. Nimeni nu se îndoiește de victoria Ucrainei. Dar ieri mă uitam, aveam un fel de concert național unde președintele, vedetele, politicienii, oamenii noștri, voluntarii, doctorii, feroviarii, toți își aminteau de ultima jumătate de an și ieri pur și simplu stăteam și plângeam o jumătate de seară. Chiar și acum am un nod în gât, pentru că este o mândrie atât de mare și mi se pare că este evident că Ucraina este câștigătoare, pentru că ne-am depășit pe noi înșine!

- Este adevărat.

- Nu ne-am așteptat că putem fi atât de tari, de uniți, de puternici. Am adunat 600 de milioane de hrivne în trei zile pentru Bayraktar. După ce ni l-au dăruit, am cumpărat sateliți. Totul doar datorită unui voluntar! Voluntarii s-au unit și fiecare a donat. Când conștinetizezi aceste lucruri, îți dai seama că nu putem fi învinși. De aceea la întrebarea când se va termina... Am un coleg de facultate care a murit, fac un material despre el și când mă uit la copiii lui mici, înțeleg că ei se vor mândri o viață cu tatăl lor. El este un învingător și noi suntem învingători. Ieri mă uitam la concert și mă gândeam: Oare când se va încheia totul și ne vom aminti de ce se întâmplă acum? Istoria încă se scrie. Vreau doar să văd finalul și doar să mi-o amintesc cu toată Ucraina. Atât.

• Etichete:
• kiev
• jurnalisti
• razboi ucraina
• natalia iarmola

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei