Cine sunt episcopii-martiri beatificați de Papă. Fericitul Alexandru Rusu, episcopul care a refuzat să se supună Moscovei

Pentru recunoaşterea sacrificiului celor șapte episcopi români beatificați duminică, 2 iunie 2019, de Papa Francisc, Biserica Catolică a analizat o argumentaţie de aproape 2000 de file. Multe dintre acestea au rezumat zecile de dosare întocmite de Securitate. Deşi s-au aflat în temniţe sau în domiciliu forţat vreme de decenii, numai unul a apărut în faţa unei instanţe: episcopul de Maramureş, Alexandru Rusu.

Născut în noiembrie 1884, în familia cu 12 copii a preotului din Şăulia de Câmpie/Mureş, Alexandru Rusu a absolvit Teologia la Blaj şi Budapesta, cu rezultate excepţionale. În 1913, a fost hirotonit preot şi a preluat catedra de dogmatică al Academiei Teologice de la Blaj.

După un foarte scurt episod politic, ca deputat al Partidului Naţional Român din Transilvania, Alexandru Rusu îşi reia îndatoririle bisericeşti, inclusiv ca jurnalist la ziarul „Unirea Poporului” şi revista „Cultura Creştină”.

Mihai Frățilă – episcop greco-catolic de București: „Episcopul Alexandru Rusu a avut în tinereţea sa o experienţă formidabilă de jurnalist. La Blaj existau mai multe reviste care ofereau diverse oferte pentru publicul cititor, era acel ziar al Unirii Poporului, care ajungea în satele Transilvaniei, Cultura Creştină, o revistă de cultură teologică care se străduia să traducă, sub forma unui pionierat, tot ce putea să presupună lumea catolică. A fost un mare polemist pentru că în numele apărării drepturilor Bisericii, în România Mare, episcopul Rusu a ştiut să pună întotdeauna degetul pe rană atunci când autoritatea statului încerca să atingă independenţa sau priorităţile vieţii Bisericii”.

Alexandru Rusu – sever, dar curajos și demn

În 1931, Alexandru Rusu preia nou înfiinţatul episcopat de Maramureş. Înalt, cu figură de ascet, îşi vizita des parohiile sancţionând cu severitate neglijenţa preoţilor. În ciuda asprimii sale, era iubit pentru că făcea totul cu blândeţe, cu un excepţional simţ al dreptăţii şi politeţe desăvârşită faţă de împricinat. O mărturie în argumentaţia canonizării spune că dacă ajungea la Liturghie, iar preotul locului întârzia, începea singur slujba, iar preotului îi lăsa un bilet în care îl anunţa că nu mai este paroh şi că va primi altă însărcinare. „Păstorul trebuie să îngrijească turma, nu invers”, insista episcopul. Prioritatea sa absolută erau enoriaşii. Pentru ei, le cerea mult preoţilor, dar în primul rând lui însuşi. Când după Dictatul de la Viena din august 1940, trupele maghiare au ocupat şi o parte din Episcopatul său, a refuzat categoric presiunile autorităţilor horthyste pentru eliminarea limbii române din biserici.

Asaltul comunist asupra României. Biserica Greco-Catolică este interzisă în 1948

Traumele provocate de nazişti nu se vindecaseră când România a fost copleşită de armatele sovietice şi de instaurarea regimului comunist. Lideri politici, autori ai Unirii din 1918, cărturari de mare calibru, capii armatei şi ai diplomaţiei, marile familii boiereşti cu tezaurul lor de civilitate, forţă simbolică şi resurse alternative statului captiv, toţi dispăreau din viaţa publică de pe o zi pe alta.

În martie 1946, Alexandru Rusu este ales mitropolit al Bisericii Greco-Catolice, Papa Pius al XII aprobă alegerea, dar guvernul pro-sovietic al lui Petru Groza refuză numirea.

„Avea deja la activ această intransigenţă şi rigoare care îl făcea să fie întotdeauna un om de caracter şi care arăta întotdeauna puţină disponibilitate pentru compromis sau la înţelegere. Guvernul Petru Groza nu a putut să accepte un om cu această statură. E adevărat că în baza Concordatului din 1930, numirile de episcopi trebuiau să primească şi acordul autorităţii. Şi de aceea Nunţiul, neputând să îl numească mitropolit pe Alexandru Rusu, l-a numit în continuare administrator apostolic pe tânărul Ioan Suciu”, explică Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București.

Le-a vorbit oamenilor despre pericolul în care se află. Mesajele antisovietice ale episcopului Rusu

După abdicarea forţată a Regelui Mihai, Alexandru Rusu şi-a pregătit preoţii şi enoriaşii pentru ce era mai rău. La 30 ianuarie 1948, le-a vorbit oamenilor direct despre pericolul în care se află: „E greu de spus dinainte ce ne va aduce noul an. Să fim pregătiţi şi pentru eventualitatea ca Biserica, preoţii şi credincioşii să fie supuşi deopotrivă unor încercări şi mizerii necunoscute până acum. Acestea trebuie să ne găsească uniţi şi gata de jertfă, cu o mai mare iubire de Dumnezeu şi de aproapele”.

Episcopul Rusu spune la un moment dat într-o declaraţie că i se impută faptul că „a vătămat numele premierului Groza” şi el explică de ce nu putea fi vorba de o vătămare. Declară cu atâta seninătate că o reacţie critică faţă de un guvern înseamnă să faci un bine ţării. Este un raţionament pe care mulţi nu îl înţeleg nici astăzi, spune Germina Nagâț, cercetător CNSAS.

Episcopul a dat un exemplu. A refuzat să distribuie şi să depună jurământul de credinţă faţă de Republica Populară Română, un stat ateu, subordonat unei puteri străine: Uniunea Sovietică.

Se prescrie o nouă formă de jurământ condiţie pentru recunoaştere şi admiterea şefilor ierarhici ai tuturor cultelor: „Jur de a fi credincios poporului şi de a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor dinăuntru şi dinafară. Jur că voi respecta şi voi face să se respecte de către subalternii mei legile Republicii Populare Române”. Episcopul refuză să jure, să accepte această fabricaţie.

„Reacţia lor este absolut normală şi virulenţa lor cu care ei combat această subordonare faţă de Moscova este legitimă. Nu pentru că ei ar fi fost agenţi ai Vaticanului, aşa cum au fost acuzaţi în mod sistematic, deci li s-a pus în cârcă fidelitatea faţă de Scaunul Papal ca fiind o dovadă a unei trădări de ţară. Lucrurile erau inverse: erau fideli propriei credinţe şi în acelaşi timp imputau autorităţilor comuniste că au subordonat practic România trupelor sovietice. Nu se poate disjunge această linie de apărare spirituală în faţa liniei de apărare civică în faţa situaţiei în care se găsea România în acel moment”, spune Germina Nagâț.

„Autorităţilor le era frică de el, de Alexandru Rusu, poate pentru că era mai categoric, să spunem. Nu mai răstit, ci ... cum se spune acum, frazele cu subiect şi predicat. Şi din cauza asta au încercat să îi însceneze un proces cu valută, ceva, aşa. Pentru că Vaticanul trimitea ajutoare care să fie împărţite la parohii. Şi un subaltern a mers şi a împărţit. Şi el era foarte speriat. Zice: „Sunt foarte gata să mor pentru Biserică şi pentru Hristos, dar îmi e groază să mă încurce cu acuzaţii de trafic de valută”, explică prof. univ. Francesca Băltăceanu.

Octombrie 1948. Întemnițarea celor 7

În septembrie 1948, Alexandru Rusu a mers la Bucureşti primind asigurări că şicanele vor înceta. Sosit la Cluj la 18 octombrie ca să se sfătuiască cu Iuliu Hossu, află că reşedinţa de la Baia Mare i-a fost confiscată şi devastată. Sunt săptămâni teribile în care Securitatea presa episcopii şi credincioşii greco-catolici să treacă la Ortodoxie. Sechestrat mai multe zile alături de gazda sa, Alexandru Rusu este transportat la Securitatea din Baia Mare, apoi în 29 octombrie, la Securitatea Satu Mare, Oradea şi în cele din urmă la Bucureşti. Aici, în celulele Ministerului de Interne, i-a întâlnit pe ceilalţi episcopi greco-catolici arestaţi. La 1 decembrie 1948, apare şi decretul de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice.

Mai 1949 – ianuarie 1955. În temnița Sighet

Urmează domiciliul forţat la Dragoslavele, apoi la mănăstirea Căldăruşani, iar apoi, până în 1955, închisoarea de exterminare de la Sighet. Patru dintre cei șapte episcopi greco-catolici au pierit acolo. În 1955, autorităţile voiau să-şi cureţe puţin sângele de pe mâini aşa că le-au permis celor trei supravieţuitori - Alexandru Rusu, Ioan Bălan şi Iuliu Hossu - accesul la tratamente medicale în Bucureşti.

Îi regăsim în domicliu forţat la mănăstirea de la Curtea de Argeş, apoi la mănăstirea Ciorogârla. Ei au reluat petiţiile către conducerea Republicii Populare pentru dreptul de existenţă al Bisericii Greco-Catolice, drept garantat teoretic de Constituţie. Securitatea i-a despărţit apoi, astfel că Alexandru Rusu a ajuns singur la mănăstirea Cocoş de lângă Tulcea. Dar la Curtea de Argeş, a avut loc un incident care a fost pretextul pentru cea de-a doua sa întemniţare, cea care i-a pus capăt zilelor.

„De ce regimul de stat a gândit aceste domicilii forțate în spații ortodoxe? Probabil ca aveau nevoie de un ierarh care să legitimeze acel moment al revenirii în BOR. Iustinian ar fi spus, după ce le-a cerut să se mai gândească, că nu e cazul să facă şi ei pasul către Biserica Ortodoxă, da, ei se comportă ca niște generali care nu pot renunța la armata lor” - spune profesorul Mihail Săsăujan.

Cel care alungase ploaia își găsește sfârșitul la Gherla și ajunge la groapa comună

În 1956, a existat un moment de „relaxare”, în care s-a crezut că Biserica Greco-Catolică va fi scoasă din starea de clandestinitate, ilegalitate, în care se afla din 1948 prin decret legal. Atunci, la Cluj, în fața Bisericii Universităţii, a avut loc o liturghie în aer liber, cu doi preoți și mult popor, dar care practic, în loc să aibă un rol de încurajare, de alinare a suferinței Bisericii, s-a transformat în a doua perioadă de persecutie și într-un nou val de arestari asupra preoților și episcopilor.

Căutând ţapi ispășitori pentru această acţiune, s-a ajuns și la Alexandru Rusu, care era în detenţie la Mânăstirea Cucoş. După câteva înscenari care i s-au făcut, e din nou arestat, primește mai întâi o condamnare la muncî silnică pe viață, apoi 25 de ani, dar nu mai ajunge să împlinească această condamnare, pentru că îşi ia zborul către Tatăl, în 1963, aflându-se la Penitenciarul Gherla.

„A predicat într-un mod impresionant. Oameni în toată firea, oameni din elita României interbelice, oameni în vârstă, foşti miniştri, oameni de cultură, plângeau ca nişte copii la ultima predică. A murit - există mărturia unui preot care a supravieţuit închisorilor - episcopul era pe o parte, se simţea foarte rău, datorită medicilor închişi acolo ştim exact ce avea, a murit de o boală renală, cauzată de anii de prigoană - era întins pe o parte, s-a întors dintr-odată pe spate, şi-a scos mâinile de sub pătură şi a spus aproape ca şi cum s-au deschis cerurile: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte viaţa mea pentru unitatea Bisericii Greco-Catolice!” şi în acea clipă a trecut dincolo” - povestește episcopul Mihai Frățilă.

Nimeni nu ştie unde se află mormântul martirului Alexandru Rusu. Dar în pofida eforturilor Securităţii de a-i şterge chipul din amintirea localnicilor, s-au găsit destui care să îi povestească viaţa. În ziua de Sfântă Mărie, 15 august 1948, episcopul Alexandru Rusu a certat norii. Avea în faţă amarul a 10 mii de creştini de toate confesiunile, veniţi în pelerinaj la Moisei ca să caute ajutor în faţa vremurilor. În numele lui Dumnezeu, omul le-a poruncit norilor să oprească ploaia, iar ploaia s-a oprit.

• Etichete:
• papa francisc
• greco-catolici
• vizita papa francisc romania
• vizita papa romania
• alexandru rusu
• episcopi martiri
• episcopi beatificati

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei