#Colectiv, 3 ani. Supraviețuitoarea care a căzut la timp

Corina Ioniţă e printre ultimii supravieţuitori salvaţi din bătaia focului. Era pentru prima şi ultima dată în clubul Colectiv. Povesteşte cum, în doar câteva secunde, a trebuit să se împace cu moartea şi apoi să lupte pentru viaţa ei. Sentimentele de revoltă şi frustrare sunt tot mai acute, pe măsură ce timpul trece, pentru că tânăra observă că nu s-a schimbat nimic nici la trei ani de la tragedia care a îndurerat o țară întreagă. O mărturie cutremurătoare.

Corina Ioniță:

„La un moment dat l-am auzit pe Andrei Găluț în microfon spunând: Arde ceva, asta nu era în program. A spus-o la microfon, zâmbind. Îmi amintesc că în primele secunde după aprinderea scânteilor nimeni nu a făcut nimic. Toată lumea se uita fascinată. Cred că toți au luat-o în glumă, au crezut că e un mic incident. Nu m-am gândit că se poate întâmplă o astfel de tragedie. Mă gândeam că s-ar putea să întrerupă concertul, să le strice concertul băieților, la asta m-am gândit, dar nu că vom muri. Nicio secundă nu m-am gândit atât de departe. 

Mi-a luat foc părul. Mi l-am stins cu mâinile. Ulterior m-am întors cu spatele, pentru că îmi imaginăm că o să mor și că nu vreau să fiu desfigurată, vreau să fiu recunoscută și să am faţa intactă. M-am întors cu spatele. Am inhalat de două ori fum. Mi-am dat seama că e foarte toxic și am încercat să-mi trag tricoul la nas și la gură.

Am ajuns acolo și am constatat că nu mai pot ieși. Ușa era blocată de corpuri până sus la toc. Erau zeci de oameni căzuți unii peste alții. Se auzeau sunete înfundate, îngrozitoare, oameni care spuneau Mor, mă sufoc! Nu vedeam mare lucru, era întuneric acolo. Am început să văd mai bine în momentul în care a ajuns flacăra aia uriașă în dreptul ușii. Am încercat să împing cu mâinile zidul din stânga ușii. Îmi imaginam că în momentul ăla o să primesc niște forțe supranaturale și că o să pot ieși prin zid. Bineînțeles că era doar disperare.

Se pare că aceste două guri de fum pe care le-am inspirat m-au făcut să-mi pierd cunoștința. Ulterior, m-am trezit în brațele unui pompier care mă ducea spre ambulanță. Țin minte că nu știam unde mă aflu, dacă sunt încă în viață sau sunt dincolo. Era liniște și întuneric. După câteva secunde am început să aud sirenele și atunci am făcut legătura și mi-am dat seama că sunt în viață. Timpii au fost destul de mari, între momentul în care eu am inhalat fum și momentul în care am fost dusă în ambulanță au trecut în jur de 40 minute. Foarte mult. Având în vedere că incendiul s-a stins de la sine la foarte scurt timp după ce am leșinat. Practic am inspirat fum atât cât să îmi pierd cunoștința, dar să nu mor și asta m-a salvat, pentru că dacă mai rămâneam câteva secunde în picioare, în bătaia focului, probabil că nu aș fi supraviețuit. Am căzut la timp, ca să zic așa...

În câteva secunde, așa cum povestesc toți cei care au văzut moartea cu ochii, în câteva secunde mi-am văzut tot filmul vieții, a trebuit să mă împac cu perspectiva morții... Eram absolut convinsă că nu o să scap, deși în sinea mea m-am revoltat și am zis că nu se poate termina într-un mod atât de stupid și violent.

Am fost inițial lăsată la Spitalul Colțea. Acolo am zărit mai bine, mi-am zărit mâinile. Brațele, știu că pielea îmi atârna așa, pe brațe, parcă aveam un şal. Nu simțeam absolut nicio durere. Acum am aflat că au murit aproximativ 30 de pers. Așa mi-a spus un asistent din Colțea și mi s-a părut ceva de necrezut. Mă îndoiam de ceea ce îmi spune...

În noaptea când am fost transferată din Colțea la Elias am fost internată pe secția de chirurgie plastică, așezată pe un pat vechi, cu o pătură veche scorţoasă de lână, pusă direct peste răni. Așa m-a găsit sora mea spre dimineață, așa m-au găsit prietenii, familia... Stând în fund cu acea pătură pe mine. Începusem să scuip cauciuc. Acel fum pe care îl inhalasem se lichefiase și scuipam bucăți negre solide.

Nu mi-au spus nimic despre starea mea. Nici familiei mele. Când întrebau, alor mei li se spunea că sunt stabilă și atât... Acest termen de stabilă nu însemna mare lucru, pentru că asta li s-a spus tuturor părinților. Și celor care și-au pierdut copiii ulterior în spitale. Li s-a spus că sunt stabili...

După care probabil că mi-au fost descoperite bacteriile, pentru că am fost mutată în secția de ATI, iar după două zile am fost izolată. În foaia mea de transfer nu a fost trecută absolut nicio analiză, nicio bacterie cu care am fost infectată. Am aflat ulterior, în Marea Britanie, când medicii de acolo mi-au refăcut toate analizele. 

Asistentele, repet, au avut o atitudine ireproșabilă în ceea ce mă privește. Au fost empatice, dar noi nu aveam nevoie de empatie, de asistente care să plângă lângă patul nostru, ci aveam nevoie de oameni specializați care să acționeze. Asta a lipsit cu desăvârșire.

Medicii care ne-au tratat și asistenții nu sunt de condamnat pentru că nu au știut cum să ne trateze, nu erau specialiști în marele ars, sunt de condamnat că nu au recunoscut și nu au tras semnalul de alarmă că sunt depășiți! Asta este de condamnat! Toți cei care au participat la înșelătoria asta ar fi trebuit să fi plătit deja la acest moment la care noi vorbim! Sunt trei ani, totuși! Absolut toate sentimentele astea amestecate pe care le-am avut de furie, revoltă, frustrare, mă așteptăm să scadă, să se estompeze în timp, însă sunt din ce în ce mai acute. Nu s-a schimbat nimic... Numele Colectiv va muri odată cu ultimul supraviețuitor!”

Citiți și:  Colectiv. Un secret bine păstrat: România nu mai are bancă de piele, la trei ani de la tragedie

• Etichete:
• incendiul colectiv
• #colectiv 3 ani
• marturii supravietuitori colectiv
• corina ionita

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei