Recursul compensatoriu | Aţi dona pentru o închisoare privată?
În ţara în care doar mediul privat mai construiește, mă întreb dacă nu ar fi o soluţie să donăm câţiva euro nu doar pentru ridicarea unui spital, ci și pentru construirea unei noi închisori. Este, până la urmă, şi asta o chestiune de sănătate, de integritate. Ba chiar de viaţă, dacă ne uităm la evenimentele recente: aproape 200 de oameni au căzut victimele deţinuţilor eliberaţi cu ajutorul recursului compensatoriu.
În ultimii 30 de ani, în România au fost construite doar trei penitenciare, la Giurgiu, Arad şi Rahova. Prin comparaţie, Ungaria avea planuri, în 2017, pentru opt închisori ridicate într-un singur an, iar Franţa a construit 13 mii de noi locuri în patru ani. La noi, nu sunt bani. Asta au spus mereu toţi cei care au guvernat ţara, şi, cu scuze şi promisiuni, am ajuns în situaţia în care CEDO ne-a dat un ultimatum de şase luni pentru a rezolva aglomeraţia din penitenciare. „Soluţia” găsită a dus la eliberarea a 14 mii de deţinuţi într-un singur an. Sunt voci care spun că guvernanţii nu au niciun interes să găsească alte variante, iar despre construirea unor puşcării noi politicienii nici nu mai aduc vorba. Ar profita de contextul închisorilor suprapopulate ca de o trambulină numai bună pentru lansarea altor măsuri care le convin: eliberările în masă, graţierea.
Din 2015, guvernanţii promit, cel puţin o dată pe an, că încep construirea de noi penitenciare. Caracal şi Berceni au fost trecute în agenda cu planuri, s-au făcut studii de prefazabilitate, s-a găsit şi firma care să ridice închisorile şi... atât. Doi ani mai târziu, au apărut promisiuni pentru o nouă puşcărie la Piatra Neamţ. Apoi, autorităţile au spus că vor transfera terenuri şi clădiri de la Ministerul Apărării la Ministerul Justiţiei şi vor construi penitenciare în fostele unităţi militare. Cei care s-au perindat pe la conducerea Administraţiei Penitenciarelor au spus că planurile sunt irealizabile şi că ridicarea unui penitenciar ar dura până la cinci ani şi ar costa în jur de 150 de milioane de euro pentru fiecare clădire. Promisiunile au continuat, însă. La mijlocul anului trecut, după o vizită în judeţul Buzău, ministrul Tudorel Toader a vorbit despre prima închisoare din România care va respecta standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului. România fusese condamnată deja de CEDO pentru condiţiile proaste din închisori, iar din 2014 până în 2017 a plătit deţinuţilor despăgubiri de peste cinci milioane de euro. Planurile pentru penitenciarul din judeţul Buzău s-au concretizat doar într-o Hotărâre de Guvern care a fost publicată în Monitorul Oficial. Nicio cărămidă, nicio gratie nu s-au pus.
La finalul lui 2017, când a intrat în vigoare Legea recursului compensatoriu, gradul de ocupare al penitenciarelor era de 125%. Sub presiunea CEDO, autorităţile au găsit de cuviinţă să elibereze deţinuţii înghesuiţi, fără nicio grijă pentru soarta lor, dar mai ales a victimelor. Şi când s-au trezit cu aproape 200 de oameni tâlhăriţi, violaţi şi ucişi, cu toţii s-au mirat. Au dat vina pe guvernul tehnocrat, au anunţat evaluări, au încercat să minimalizeze efectele eliberărilor, au prezentat public doar cifrele care le convin. Nicio soluţie, niciun cuvânt despre construirea de noi închisori, în condiţiile în care şi sindicaliştii din penitenciare au avertizat că eliberările nu sunt o soluţie, că după graţierile colective puşcăriile se repopulează în aproximativ un an.
La cum arată cifrele, oamenii care cunosc cel mai bine sistemul de detenţie au dreptate. Peste 700, din cei peste 14 mii de deţinuţi eliberaţi în baza recursului compensatoriu, s-au întors deja în penitenciare. Adică au primit condamnări definitive în aproximativ un an. Şi vor mai fi. Toţi cei despre care presa a relatat în ultimele luni că au ucis, violat şi tâlhărit, la scurt timp după ce au ieşit din închisori, vor primi şi ei pedepse definitve şi se vor întoarce în aceleaşi celule mici. Cum legea este în vigoare până în 2022, odată întorşi în penitenciarele care nu respectă normele CEDO, pentru fiecare lună petrecută în condiţii improprii, vor câştiga şase zile de libertate. În concluzie, nimic nu se rezolvă, ne învârtim într-un cerc vicios, cu preţul unor vieţi distruse sau chiar luate, în mod brutal.
Dacă statul nu găseşte niciodată bani pentru rezolvarea reală a supraaglomerării celulelor, aşa cum nu găseşte nici pentru problemele sistemului sanitar, poate o soluţie ar fi să donăm pentru o puşcărie nouă, aşa cum donăm, prin sms, şi pentru un spital nou. Ideea nu ar fi nemaivăzută. În urmă cu vreo opt ani, Guvernul dădea undă verde pentru un penitenciar modern, construit în parteneriat public privat. S-a aşezat, însă, praful pe planşele cu proiectul închisorii private, după ce oficialii de la Bucureşti şi-au dat sema că nu au legislaţie pentru astfel de parteneriate. Şi nici dorinţa de a prelua modelul vreunei închisori private din Ungaria, Belgia, Franţa sau Anglia.
Acum, statul român, reprezentat de Tudorel Toader, are de rezolvat o problemă majoră, una pe care a îngropat-o, sau pe care unii politicieni au exploatat-o în interes personal. Cetăţenii români nu au nicio vină pentru eşecul unui sistem, iar celor afectaţi direct de recidiviştii şcoşi din puşcării nu le poate nimeni explica de ce au fost eliberaţi infractori periculoşi.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News