Editorial RO-Schengen – între inteligență, frustrare, principii și pragmatism

Ca mai toate subiectele importante de pe agenda publică românească a ultimilor 10 ani, eșecul aderării la spațiul Schengen creat o cantitate enormă de sentimente negative și a împărțit societatea în două poziții aparent diametral opuse și antagoniste: vina Austriei vs. vina României.

Eșecul aderării României la spațiul de liberă circulație Schengen a provocat o serie majoră de sentimente negative în rândul românilor: frustrare, dezamăgire, furie, neputință, neîncredere, autoblamare. Cu atât mai mult cu cât momentul decembrie 2022 de aderare la Schengen a apărut extrem de recent, a creat foarte multe speranțe într-un timp foarte scurt și a căpătat amploarea unui eveniment istoric pentru România prin „potrivirea astrelor”, adică acel cumul de condiții și contexte externe și interne care păreau că dau ca „sigură” aderarea la Schengen. Viteza cu care subiectul Schengen a creat speranțe în spațiul public este direct proporțională cu nivelul așteptărilor către succes și cu implicarea afectivă a cetățenilor. Mai pe românește, cu cât speranța succesului s-a viralizat mai repede, cu atât energia emoțiilor este mai mare. Iar aici este, cred eu, principala vină a politicienilor români: nu au gestionat corect și inteligent nivelul de așteptări a cetățenilor și nici nu au avut o comunicare publică rațională, ci una viscerală, bazată pe specularea emoțiilor de moment.

Ca o mică mențiune, aderarea la spațiul Schengen ar fi trebuit să fie doar o problemă tehnică (indicatori preciși și măsurabili, tehnici, dacă și cum sunt frontierele UE securizate pentru a putea permite libera circulație în interiorul lor). Din nefericire (și poate din inabilitate diplomatică), România s-a trezit că respectarea indicatorilor tehnici nu mai este suficientă (deși tratatele semnate nu specifică altceva!) și că intră în scenă componenta „neîncredere” (politică, de corupție etc.).

Iar aici, nu mai ține de România fiindcă (după cum spun psihoterapeuții) încrederea se acordă, nu se câștigă! Mai clar, dacă nu acorzi încredere cuiva, acea persoană poate să stea în cap, să se jure „pe roșu”, să facă orice, că tot va exista o umbră de îndoială. „Dar, dacă totuși...?”. De aceea, încrederea se acordă asumat în sensul în care dacă alegi să ai încredere, atunci o acorzi și îți asumi și consecințele (bune și rele). Deci, încrederea nu prea ține de ce face sau nu face România.

Pornind de la acest principiu („Aderarea la Schengen este condiționată doar de indicatori tehnici”), România s-a calificat de mulți ani pentru a fi acceptată în spațiul de liberă circulație. Schimbarea (sau adăugarea) regulilor în timpul jocului semnifică încălcarea principiilor și creează sentiment de nedreptate și, în cele din urmă, de frustrare.

Frustrarea este starea de suferință psihică cauzată de sentimentul privării de un lucru la care persoana consideră că are dreptul. Intensitatea frustrării este legată de cât de mare este discrepanța între nivelul de așteptări și rezultatul efectiv, concret. Aici găsim explicația pentru valul de nemulțumire populară revărsată în spațiul public drept consecință a eșecului Schengen: curba de așteptare a fost prea bruscă („dreptul” de a fi în Schengen a apărut ca posibilitate reală în doar câteva săptămâni), iar entuziasmul contextului geopolitic i-a făcut pe politicieni și pe presă să amplifice posibilitatea succesului.

Deci, așteptările erau clare pentru aderare la Schengen „acum” fiindcă este dreptul nostru (aici se mai asociază și sentimentul de mândrie și, mai apoi, de desconsiderare a românilor ca cetățeni secundari ai Europei, umilinți la graniță).

Frustrarea (ca o presiune psihică cu rădăcini adânci afective) are nevoie de exprimare, de exteriorizare, de direcționare contra unui obiect al frustrării. Unii o vor face interior (neputința noastră, popor incapabil, politicieni inepți), alții o vor face în exterior (vina Austriei sau chiar căderea în teoriile conspiraționale – oculta mondială ș.a.m.d). Din stilul de atribuire intern (termen din psihologia socială care descrie cui atribuim cauza a ceea ce ni se întâmplă – interior sau exterior nouă), s-a născut auto blamarea – a României (administrația coruptă, politicieni incompetenți), a românilor (leneși, hoți) și dezamăgirea. Acest ultim sentiment este unul demotivant și poate duce adesea la abandonarea obiectivului.

De partea cealaltă, atribuirea externă (vina Austriei) duce „natural” la repercusiuni populare (boicotul produselor austriece) și oficiale (proteste diplomatice, controale asupra companiilor cu acționariat austriac, ruperi de acorduri și contracte etc.). Dacă în rândul populației este de înțeles reacția „viscerală” de „atacare” a celor vinovați, în cazul diplomației și guvernanței „reflexul” emoțional trebuie să lase loc inteligenței și pragmatismului.

Inteligența este definită drept capacitatea de a te adapta optim la o situație (inedită) în mediul tău. În cazul de față, o reacție diplomatică inteligentă trebuie să fie (măcar într-o fază secundă!) de adaptare la situația de fapt și căutarea de soluții optime care să ducă la atingerea obiectivului (aderarea la spațiul Schengen. De aceea consider că diplomația economică și politică (boicotul îl înțelege toată lumea, dar nu poate funcționa la nivel de război economic) va găsi căi de reglare a relațiilor cu Austria (fie prin schimbarea electorală din Austria – alt partener de dialog) fie prin găsirea altor parteneri economici (afacerile austriece din România, afectate de boicotul popular și guvernamental, vor fi înlocuite de alți parteneri). Însă, continuarea necalculată a conflictului diplomatic al României (și Bulgariei) contra Austriei nu va face decât să accentueze faliile coeziunii în UE, lucru periculos în actualul context geostrategic.

Pragmatismul înseamnă abandonarea reacțiilor și comportamentelor cauzate de emoții și urmărirea calculată a obiectivelor. Adică, pragmatic ar fi să ne urmărim obiectivele noastre, în principal economice (totul se reduce la bani!), de liberă circulație în Schengen. Fiindcă efectul major al aderării la Schengen nu este timpul mai scurt de stat la graniță în concedii (asta ne afectează contextual și personal, dar la nivel național nu contează atât de mult), cât timpii uriași pierduți de transportatori în vămi, timpi care se cuantifică în bani.
Presiunea economică, politică și diplomatică este necesară acum pentru a căpăta un avantaj în negocieri ulterioare. Momentul este prielnic României care, având sprijinul tuturor celorlalte țări, poate forța menținerea subiectului Schengen cât mai mult pe agenda Uniunii Europene. Este vorba despre păstrarea inerției și de a ține subiectul cald.

Abia aici începe arta diplomației în a „simți” cât merge întinsă coarda protestelor diplomatice și economice (boicot) contra Austriei, când începe să se „răcească” subiectul aderării și a negocia în aceste limite. Chiar dacă este un eșec usturător, este doar unul de etapă; nu trebuie să aibă drept efect țâfna și trântitul ușii. Jocul se joacă, oportunitățile se creează.

Nota bene: Nu cred că va fi o creștere a euroscepticismului în România, oricât ar încerca să speculeze ideologic, politic și electoral unele partide din țară. Aproape toate țările Uniunii Europene au fost de partea cauzei țării noastre. Din acest motiv, Austria va încasa singură toate efectele negative ale frustrării eșecului Schengen.

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei