Analiză Misiunile domnului Kuzmin
Vladimir Putin și Valery Kuzmin s-au născut la opt luni distanță unul de celălalt. Putin în octombrie 1952, la Leningrad; Kuzmin în iunie 1953, la Moscova. Vor termina facultatea în același an: 1975. Kuzmin a absolvit Jurnalism Extern la Institutul de Relații Internaționale de la Moscova, Putin a urmat Dreptul la Universitatea din Leningrad. În acest punct, Kuzmin era mai bine plasat în carieră: a știut clar ce vrea, s-a specializat în spațiul arab și a plecat la primul său post imediat după absolvire. Putin încercase să intre în KGB după liceu, însă i s-a recomandat să treacă mai întâi printr-o facultate. Și-a dat lucrarea de licență, probabil la sugestia viitorilor colegi spioni, în ”Clauza națiunii celei mai favorizate”.
Unele surse spun că s-a axat în mod special pe aplicarea acestui principiu de către SUA pe continentul african, însă nu putem fi siguri: lucrarea a dispărut.
Apoi, a revenit la școlile KGB, pierzând încă zece ani prin țară, cu filatul turiștilor străini, până să ajungă la rândul său la Moscova, la Academia de Informații Andropov, pregătindu-se în sfârșit pentru misiunile externe. Într-un final, în 1985, pleacă și Putin la post – în RDG. Acoperirea lui: translator.
La acel moment, Kuzmin își terminase de mult prima sa însărcinare la Ambasada Uniunii Sovietice din Libia, unde activase între 1975 și 1980. Anul 1975, când Kuzmin ajunge la Tripoli, e unul plin de semnificații – regulă care, vom vedea, se va păstra pe parcursul întregii sale cariere.
I
URSS își pierduse în 1973 cea mai importantă bază din Orientul Mijlociu și nordul Africii: Egiptul.
Neprimind de la Moscova armamentul de care avea nevoie pentru a ataca Israelul, președintele egiptean Sadat (pe care sovieticii îl subestimaseră grav) îi gonise din țară pe consilierii ruși și invadase Sinaiul de Yom Kippur, în octombrie 1973, cu echipamentul militar limitat pe care îl avea la îndemână.
După război, însă, Sadat orientase Egiptul către SUA și către un tratat de pace cu Israelul, întorcând definitiv spatele URSS. În aceste condiții, în lipsă de variante mai bune, sovieticii s-au orientat spre Libia bizarului Muammar al-Gaddafi, care ajunsese recent la putere. În mai 1974, libienii sunt invitați la Moscova, iar în mai 1975, Alexei Kosîghin vizitează Libia.
Nu vine însă cu mâna goală, ci cu armament în valoare de 1 miliard de dolari într-un singur an. Și cu tânărul diplomat Valery Kuzmin.
Până în 1981, când sovieticii înțeleg – după o vizită exotică a lui Gaddafi la Moscova – că liderul libian nu e chiar în toate mințile, afacerea merge grozav, sub privirile absolventului de ”jurnalism extern” Kuzmin. Armele sovietice curg spre Tripoli. Totuși, Valery Kuzmin nu mai prinde în Libia momentul de răceală din 1981: din 1980 el dispare o vreme, discret, din peisaj.
II
”De ce l-au pus rușii ambasador în România tocmai pe Kuzmin?”, se întreba în 2019 Liviu G. Stan, într-un editorial pentru Universul. Iată răspunsul propus de el: ”Numirea lui Kuzmin la București a reprezentat o noutate în privința tipologiilor de diplomați ruși plantați în România.
Fiindcă Mr. Valeri, ca ambasador, în spiritul revizionismului putinist, înglobează un comportament mai degrabă rezervat fostelor state-satelit ale URSS decât unei țări aparținând dușmanului milenar al Rusiei, NATO.
Mai mult, nu cred să mai existe în spațiul euroatlantic un ambasador rus cu aceeași libertate de-a vârî bățul prin gard. Adică, prezența lui Kuzmin aici trebuie citită ca un mesaj de profundă desconsiderare a României, pe care atitudinea sa o recomandă ca o țărișoară-muscă, o țărișoară ușor de strivit și care printr-un noroc de-a dreptul absurd a ajuns în NATO.
Și mai explicit: Kuzmin nu este genul de ambasador pe care să-l trimiți cu paharul de șampanie la Paris, n-ai de ce, identitatea lui hârșită în misiuni diplomatice din topor în țări precum Sudan sau Libia, identitatea lui provocatoare este calibrată pe agitatul apelor în state cu experiențe traumatice și resentimentare în relația cu Rusia, și în special axată pe batjocorirea sechelelor și pe relativism istoric de joasă speță.”
Lucrurile sunt ceva mai complicate. În lupta statelor pentru putere și influență, numai cei slabi sunt (doar) ceea ce par.
III
În octombrie 1959, Yasser Arafat fondează al-Fatah, alături de războinicul Abu Jihad și de Mahmoud Abbas (Abu Mazen), care e folosit pe post de curier sau ”diplomat”.
Din 1964, cu sprijin sirian, Fatah începe atacurile teroriste pe teritoriul Israelului, situație care conduce la izbucnirea Războiului de Șase Zile, din 1967, în care Siria și Egiptul – protectorate URSS – sunt strivite de Tzahal.
Arafat iese însă întărit din conflict și devine, în timp, stăpânul Organizației pentru Eliberarea Palestinei. O vreme e găzduit de Iordania, până când intră în război cu regele Hussein (războiul Septembrie Negru, 1970).
Apoi, Arafat se așează în Liban, unde fondează un veritabil ”Fatahland”, de unde atacă Israelul. În 1982, Ariel Sharon asmute Tzahal asupra sa, curățând sudul Libanului de luptătorii palestinieni și asediindu-l pe Yasser Arafat în Beirut. Singurul stat care mai e dispus să îl primească pe liderul Fatah e Tunisia – aflată departe de Palestina, fără o legătura terestră cu aceasta. Sub protecția militarilor francezi, Yasser e scos din Beirut.
Începând din 1983, vreme de 10 ani, OEP va fi condusă de la Tunis.
URSS nu s-a dat în vânt de la început după Arafat. Sovieticii preferau alte organizații, precum Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei.
Totuși, la sfârșitul anului 1978, au fost nevoiți să îl recunoască pe Arafat ca reprezentant legitim al palestinienilor. KGB l-a susținut pe fondatorul Fatah în momentele grele din Liban și Tunisia. De asemenea, KGB a ținut legătura cu Abu Jihad, șeful militar al lui Arafat, până în 1988, când acesta e lichidat de israelieni la Tunis.
În sfârșit, conform dovezilor istoricilor, KGB l-a racolat pe Mahmoud Abbas – sursa ”Krotov”. Abbas a fost momit la Moscova, în 1979, pentru un doctorat inept despre ”relația secretă dintre sionism și nazism” – o teză cu care nu ar fi fost acceptat la nicio universitate serioasă din lume. În anul 1985, Abbas a devenit agent KBG. La acel moment, el, Arafat și Abu Jihad locuiau în complexul OEP din Tunis.
Și tot în anul 1985, Valery Kuzmin – vorbitor de arabă – este trimis la Ambasada Rusiei din Tunis. Va pleca de aici abia în 1990. Arafat pleacă, la rândul său, în 1993.
Distanța între cocheta ambasadă a Rusiei din Rue des Bergamotes și Hammam Chott, complexul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (bombardat de Israel în 1985) care îi găzduia pe Arafat, Abbas și Abu Jihad: 15 minute cu mașina.
IV
Anii 1990 sunt grei pentru Rusia. Fosta mare putere a devenit o umbră. Lucrurile sunt și mai triste în spațiul MENA (Middle East & North Africa), în care e specializat Kuzmin.
SUA au devenit acum unicul jucător în teritorii controlate cândva de Moscova: războiul din Afganistan a fost pierdut, Rusia nu mai contează în Levant sau Magreb, armata americană defilează în Golf și Washingtonul face jocurile la Riad, Amman, Tel Aviv și Cairo. Doar la Teheran, Damasc sau Ramallah mai sunt priviți diplomații ruși cu ceva din respectul de altădată.
În acești ani critici, Kuzmin stă în centrala ministerului de externe rus și coordonează Direcția MENA, urzind planuri de renaștere a puterii pravoslavnice. Nu mai e un simplu pion – acum e decident. Și urmărește cu mare atenție traiectoria ciudată a unui mare inamic al URSS din Afganistan: Osama bin Laden. După ce a pus umărul la înfrângerea Armatei Roșii în războiul început în 1979, bin Laden a intrat în dizgrația monarhiei saudite.
Deși fusese folosit de aceasta pentru a asigura bani, armament și voluntari islamiști pentru rezistența antisovietică, Osama nu a fost luat în seamă atunci când Saddam Hussein a invadat și anexat Kuweitul, amenințând să lovească și Arabia Saudită. Bin Laden garanta atunci că el și gruparea lui de veterani jihadiști pot apăra monarhia saudită fără ca militarii americani să pună piciorul lângă Mecca și Medina – perspectivă pe care o considera o blasfemie.
Înfuriat de refuzul dinastiei Saud de a-l băga în seamă, Osama a declarat atunci război Statelor Unite și propriei țări, fiind obligat să se refugieze într-un stat islamist eșuat: Sudan.
Aici, el a început să construiască al-Qaeda alături de aliatul egiptean Ayman al-Zawahiri, care încerca din Khartoum să declanșeze o revoluție islamistă la Cairo.
Perioada în care bin Laden și al-Zawahiri se ascund în Sudan (1992-1996), la invitația islamistului Hasan al-Turabi este, în fapt, momentul în care jihadul împotriva Statelor Unite e pregătit în detaliu.
În anul 1996, liderul al-Qaeda lansează fatwa prin care amenință America cu lovituri nemiloase.
Acestea încep în vara anului 1998, când sunt distruse în atentate cu bombă ambasadele americane din Nairobi și Dar es Salaam. Bill Clinton răspunde tot în vara lui 1998, ordonând aviației americane să bombardeze fabrica de medicamente al-Shifa din Khartoum, Sudan, pe care o consideră o bază al-Qaeda.
Și tot în vara lui 1998, Valery Kuzmin ajunge în Sudan, ca ambasador al Rusiei.
Până la el, relațiile dintre Sudan și Rusia erau reci – o bază a vechiului inamic Osama bin Laden nu putea fi o miză pentru diplomația rusească. Dar din momentul în care SUA izolează Sudanul, considerându-l un sponsor al terorismului și bombardând fabrica al-Shifa, Kuzmin are o misiune clară: să aducă Sudanul în sfera de influență a Moscovei.
Închizând ochii, desigur, la acuzațiile de crimă în masă aduse lui Omar al-Bashir de International Criminal Court. În anul 1998, anul sosirii lui Kuzmin, sunt semnate acordurile economice și tehnologice între Rusia și Sudan. Și armele rusești încep să curgă spre Khartoum: sute de tancuri, zeci de MIG-uri. Conform unor estimări, peste 80% din armamentul sudanez este de proveniență rusească. Ce coincidență: exact ca în Libia, cu două decenii înainte!
V
Mandatul lui Kuzmin în Sudan i-a fost pe plac noului țar de la Kremlin, Vladimir Putin. În consecință, Valery va fi adus mult mai aproape de casă, în zone cu relevanță vitală pentru Rusia. În anul 2004, România devine membru NATO. În anul 2006, Republica Moldova adoptă „Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO”, dându-i șah lui Putin într-o regiune pe care acesta dorește să o păstreze doar pentru Rusia, fie și cu ajutorul unui conflict înghețat.
Putin are nevoie aici de un jucător rodat în chestiuni militare.
În iulie 2007, Valery Kuzmin devine ambasador la Chișinău. Din acel moment, Moldova nu mai face niciun pas relevant în direcția NATO.
VI
În mai 2016 este inaugurat oficial scutul de la Deveselu, considerat de Putin o amenințare strategică pentru Rusia. Liderul etern de la Kremlin bombăne în mai multe rânduri la adresa acestuia, amenințând că va răspunde pe măsură.
Singura reacția imediată este însă să îl retragă de urgență pe Kuzmin din Moldova și să îl trimită în România. În iunie. Între momentul inaugurării scutului de la Deveselu și momentul în care Valery Kuzmin ajunge în România trec numai trei săptămâni.
Când a avut timp să împacheteze?
VII
”Prezența lui Kuzmin aici trebuie citită ca un mesaj de profundă desconsiderare a României, pe care atitudinea sa o recomandă ca o țărișoară-muscă, o țărișoară ușor de strivit și care printr-un noroc de-a dreptul absurd a ajuns în NATO”, concluziona Liviu G. Stan în editorialul citat mai sus.
Verdictul sună acum ușor simplist, nu?
Din 1975 până astăzi, Kuzmin a fost trimis la post numai în zone unde Rusia a avut interese militare și de securitate. În 1998, misiunea lui a fost să schimbe jocul în Sudan. În 2007, i s-a cerut să schimbe jocul în Moldova. În ambele cazuri, a reușit.
Cum poate însă Kuzmin să schimbe jocul în România?
VIII
Ideologia a fost, întotdeauna, cea mai mică problemă a expansionismului rusesc. Popor educat, cu filosofi și scriitori majori, rușii au găsit întotdeauna o teorie care să justifice de ce ei trebuie să-și conducă vecinii și de ce armatele lor trebuie să mai cucerească un teritoriu nou. Culmea, întotdeauna ”din rațiuni defensive”. Pe vremea țarilor, a fost vorba de protejarea ortodocșilor. Tot protejându-i pe ortodocși, Rusia își propunea să ajungă la Istanbul, pentru că ortodocșii de lângă Bosfor și Dardanele aveau, aparent, o valoare economică și militară cu totul speciale. După triumfului bolșevicilor, n-a mai fost vorba, desigur, despre ortodocși, ci despre proletari. Ideologia comunistă era, din acest punct de vedere, mult mai generoasă: proletariat de eliberat găsești oriunde, din Cuba până în Vietnam.
După ce, în 1989, s-a ales praful de imperiul ”eliberat” de URSS, noua ideologie care justifică de ce Rusia trebuie să domine spațiul din jurul său nu s-a lăsat mult așteptată. Aleksandr Dughin a livrat rapid principiile care stau la baza noului expansionism rusesc:
a. ”Liberalismul a ajuns la punctul terminus și a început să se lichideze pe sine”. Se apropie haosul. ”Uniunea Europeană se prăbușește”. ”Modernitatea a fost, în esență, greșită”.
b. ”Rusia va deveni un exemplu de apărare a Tradiției, a valorilor conservatoare, o eliberare reală exact de societatea deschisă și de beneficiarii săi – oligarhia financiară globală.”
c. ”Războiul rus nu va fi pentru interesele naționale ale Rusiei, ci pentru o justă lume multipolară.”
d. ”Civilizația ortodoxă (eurasiatică) cu nucleul său în Rusia are tot temeiul să pretindă la rolul unui pol într-o lume multipolară”.
Pentru că pierduseră competiția cu Statele Unite într-o lume liberă, liberală, modernă, guvernată de legi universale și știință, teoreticienii ruși au proclamat, cu alte cuvinte, că liberalismul și universalismul nu sunt bune. Și, în consecință, că acestea sunt mereu pe punctul de a se prăbuși (în realitate, nu se prăbușesc niciodată, dar e întocmai ca în cazul sfârșitului lumii, poți mereu spune: ”Dar iată semnele!”). Ca atare, sub Putin rușii nu vor mai lupta cu obscurantismul, de dragul științei, ca pe vremea lui Stalin; dimpotrivă, acum ei apără Tradiția în fața modernității decadente... Important e că, la sfârșitul cărții, concluzia e identică cu cea din epoca țarilor sau a lui Stalin: Rusia trebuie să domnească asupra țărilor din jur.
IX
“Românii sunt un popor fără istorie… destinați să piară în furtuna revoluției mondiale… Suporteri fanatici ai contrarevoluției, ei vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice… Dispariția lor de pe fata pământului ar fi un pas înainte” scria Engels în ianuarie 1849, în Neue Rheinische Zeitung.
E aproape amuzant cum toate ideologiile expansioniste ale Rusiei au eșuat în România. Orice a încercat Kremlinul să ne bage pe gât – panslavism, ortodoxism, comunism, eurasianism – la noi era privit ca opusul aspirațiilor naționale. Iubeam Roma când trebuia să fim pravoslavnici. Iubeam Occidentul și Parisul când eram momiți cu noul Bizanț. Când rușii și maghiarii deveneau revoluționari, noi îl scoteam din minți pe Engels cu conservatorismul nostru creștin. Până și bolșevicul Ceaușescu a devenit patriot ca să facă în ciudă Moscovei.
Iar acum suntem liberali și pro-americani sadea.
România e o dilemă identitară pe care Rusia nu a știut niciodată cum să o apuce.
Ea blochează două culoare identitare slavo-ortodoxe esențiale pentru Kremlin: cel către Serbia și cel către Bulgaria. România, cu scutul de la Deveselu, e piesa lipsă din noul puzzle eurasianist.
X
Misiunea domnului Kuzmin e sa caute punctele moi din țesutul nostru identitar.
Pentru că, în secolul XXI, identitatea e mai importantă decât o divizie de blindate. Ea reprezintă o problemă strategică și militară. Niciodată nu știi, în epoca Facebook & Twitter, ce temă poate distruge relația de încredere dintre stat și cetățeni. Sau pe cea dintre români, Occident și democrația liberală.
Săptămâna trecută, de pildă, MAE a interzis accesul în România a pseudo-cercetătorului Umnov-Denisov, autor al unei teorii conform căreia dacii au fost protoslavi pe baza interpretării ”tăblițelor de la Sinaia” (”Geneticienii susțin că în etnogeneza poporului rus au luat parte mai mult de 27 de popoare, printre care și etruscii și geto-dacii. Aceste triburi sunt cunoscute de pe vremea regilor Urartului și s-au desprins în multe ramuri. Dar dvs. vă străduiți să-i vedeți doar pe dacii tracici. Dacă dvs. considerați poporul român un monolit etnic, atunci acesta este pan-românismul dumneavoastră!”). Miza e, în mod evident, să se ajungă cumva la ideea că românii și rușii sunt frați. Că identitatea noastră nu e latină și occidentală, ci protoslavă și răsăriteană.
Conform unor informații furnizate de Ilie Ilașcu, Umnov-Denisov venise în România pentru a participa la o lansare de carte a dughinistului Iurie Roșca: ”Serviciile secrete ale Federației Ruse, sub acoperirea unei lansări de carte a lui Iurie Roșca, organizează la 5 martie o misiune de destabilizare a societății române, la Hotelul Cișmigiu din București, sala Cervantes, la ora 18:00. Persoana întoarsă de pe Aeroportul Otopeni înapoi la Moscova pleca la această misiune… Sala de rezervă este planificată cea de la Centrul Cultural al Federației Ruse de la București.”
Totuși, conform programului oficial afișat de ambasada Rusiei, Umnov-Denisov urma să țină o prelegere la Universitatea „Andrei Șaguna” din Constanța.
Interesant e faptul că Universitatea Andrei Șaguna o devenit o gazdă consacrată e mesajelor lui Valery Kuzmin.
Recent, Kuzmin a susținut acolo o conferință numită „Relațiile dintre U.E., România și Rusia: istorie și perspective”. Tezele lui Kuzmin despre anexarea Crimeei și despre trecutul României au iritat pe toată lumea: „Lăsați-ne cu textele astea, domnule ambasador, de ce nu vorbiți despre Crimeea? Plecați din Crimeea, criminalilor! Rușine!”, a strigat din sală președintele Uniunii Minorităților Turco-Tătare Musulmane.
De ce atâtea simpozioane și mese rotunde la Constanța?
Pentru că orașul-port este o miză strategică pentru Kuzmin. Centrul de greutate al frontierei NATO-Rusia e în Marea Neagră iar Constanța e cel mai important reper al blocului vestic aici.
După fiasco-ul de la Universitatea ”Andrei Șaguna”, Primarul Constanței a transmis de altfel – probabil consiliat discret – următorul mesaj pentru Kuzmin:
„Am constatat cu îngrijorare că în ultimele 3 luni s-au intensificat acțiunile neprincipiale ale unor diplomați străini prezenți la Constanța, acțiuni ce pot afecta climatul de conviețuire interetnică și interconfesională în Dobrogea. Înțeleg interesul crescut al unor puteri regionale față de Dobrogea, mai ales în condițiile in care baza militară “Mihail Kogălniceanu” va deveni cea mai mare bază militară SUA din Europa, cu toate garanțiile de securitate și avantajele ce decurg pentru țara noastră. Dar, în numele locuitorilor municipiului Constanța, îndemn diplomații străini și liderii comunităților etnice locale la echilibru, la respectarea legislației naționale și a Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice. Dobrogea a fost și TREBUIE să rămână un model de conviețuire interetnică”.
Dar Kuzmin nu a luat în serios avertismentul. Și a supralicitat cu Umnov-Denisov.
Lansarea de carte a lui Iurie Roșca de la Hotel Cișmigiu nu a fost însă anulată. Concluzia dezbaterii era oricum ușor de ghicit, fiind intuită cu decenii înainte de cei de la Vama Veche în versurile de la ”Hotel Cișmigiu”: ”Americanii-s de vină/ ......................./ ”.
Prezent la dezbatere, Adrian Severin a preluat ideea și a dezvoltat-o: ”Statele Unite sunt o putere decadentă, este clar. Trebuie să căutăm un alt model”. Modelul a fost oferit de Iurie Roșca: Rusia lui Putin. Și Ungaria lui Viktor Orban. Traducător și adept al lui Dughin, acesta urmează direcția trasată de maestru cu ani în urmă (”Rusia va deveni exemplu de apărare a Tradiției, a valorilor conservatoare, o eliberare reală exact de societatea deschisă și de beneficiarii săi – oligarhia financiară globală.”) Cu câteva zile înainte, punând pe piață o carte anti-liberală și anti-societate deschisă, Roșca explica cum stă Soros în spatele tuturor grupurilor care nu sunt pe placul Rusiei, de la liberali la feminiști și de la gay la UE: ”Caracatița Soros și-a extins rețeaua de ONG-uri pe întreg globul, e hiperprezentă și în SUA, unde a încercat să îl răstoarne pe Donald Trump, ea a penetrat și ONU, și birocrația UE, și elitele politice din foarte multe țări, dar și presa, sistemul de învățământ, instituțiile culturale. Și în Moldova aceasta rețea este omniprezentă, în media, în sfera politicului, în cea non-guvernamentală. Agenda lui este preluată de toți cei care sunt finanțați prin granturi, adică grantofagii. Anume ei impun atacuri contra Bisericii Ortodoxe, platforma LGBTQ cu legi nediscriminare, cu demonstrații ale unor minorități incriticabile (altfel riști să fii târât în judecată de către poliția gândirii), ideea cu poliția juvenilă, eutanasia, avorturile, divorțurile, dar și feminismul ca ideologie ostilă relației armonioase, complementare între bărbat și femeie. Tot de ideologia ”societății deschise” ține impunerea dogmelor neoliberalismului politic și economic, cu ”corectitudinea politică” drept nouă formă a gândirii unice totalitare”.
Legea vaccinării a activat o temă pe care Kremlinul o adoră
XI
În paralel cu lupta împotriva lui Soros și a tracilor, propagandiștii ”Tradiției” mai dădeau o luptă sub ochii noștri. Repusă pe masa Parlamentului în contextul epidemiei de coronavirus, legea vaccinării a activat o temă pe care Kremlinul o adoră, pentru că valorifică ”credința” în fața ”modernității”, atacă corporațiile străine și rupe legătura de încredere dintre cetățeni și stat. Un studiu al profesorului David Broniatowski, profesor la George Washington University, a demonstrat recent cum trolii ruși au susținut o campanie antivaccinare de efect în Statele Unite între 2014 și 2017. Scopul: ”Exacerbarea neîncrederii americanilor unii în alții și erodarea încrederii lor în societate și în guvernul SUA”.
Nu este, de altfel, o strategie nouă; în ultimii ani ai Războiului Rece, KGB a desfășurat Operațiunea Infecția, menită să convingă publicul american că HIV reprezintă o creație de laborator a armatei americane. Nici în România lucrurile nu au stat altfel: site-urile ”Tradiției” s-au activat și telefoanele parlamentarilor au fost blocate cu sms-uri în care vaccinurile sunt comparate cu tratamentele naziste din anii 40. Sputnik a dedicat un amplu reportaj protestatarilor care, înarmați cu icoane, luptau împotriva vaccinului în curtea Parlamentului: ”Astăzi a avut loc un protest împotriva proiectului de lege a vaccinării obligatorii. Care sunt argumentele şi solicitările celor care se opun acestui proiect de lege. Interviuri în exclusivitate realizate de agenţia Sputnik la faţa locului.”
XII
Înainte să pună pe picioare parteneriatul cu Universitatea din Constanța, Valery Kuzmin și-a mai încercat norocul cu două centre universitare. În 2019, el a susținut o conferință la Universitatea din Pitești, iar în 2018 a încercat să stabilească un parteneriat între diplomația rusă și Universitatea din Craiova. Folosind resursele Centrului Rus din București, pe cele ale amicilor din Constanța și Craiova, Valery Kuzmin muncește cu energia din anii tinereții (ce vremuri: Gaddafi, Abu Jihad...) pentru a identifica și a pregăti o noua generație filorusă în România. Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în versiunea 2020. Aceștia trebuie să creadă că românii sunt slavi, că Occidentul se prăbușește și că tot ce e adus de modernitate constituie o amenințare: vaccinul, drepturile femeii, libertățile sexuale, liberalismul.
Și să aștepte momentul de criză mondială și de reașezare geopolitică în care istoria le va oferi, în sfârșit, ca în 1945, o șansă…
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News