Comunismul din România, impus după o „rețetă” decisă de Stalin. Cum a fost lovită Biserica și ce rol a avut patriarhul Iustinian Marina

În urmă cu 70 de ani, societatea românească se confrunta cu cea mai puternică undă de şoc din întreaga sa existenţă. România era ocupată de Armata Roşie, iar Stalin decisese că Republica Populară Română va urma exact reţeta din Uniunea Sovietică: comunismul de război. Naţionalizarea din iunie 1948 a mers până la ultimul atelier, colectivizarea declanşată în 1949 până la ultimul petec de pământ. Bisericile au fost excluse din cantine, spitale, orfelinate, şcoli. Statul, dominat de consilierii sovietici, deţinea toate resursele, devenise singurul angajator, iar controlul conştiinţelor se voia total. Cauzele falimentului din 1989 se găsesc în radicalismul fără milă al anilor '50.

Represiunea comunistă a lovit masiv Biserica Ortodoxă. Dar nu de la început. După câţiva ani de coabitare, infiltrare şi slăbire a Bisericii, au urmat lovituri sistematice directe. Perioada 1958-1959 a fost dramatică. Gheorghe Gheorghiu Dej a dat o probă de supremă loialitate Moscovei. Prin decretul 410 din 1959, regimul a desfiinţat a zeci de mănăstiri, acuzate că sprijină rezistenţa anticomunistă din munţi. Intelectualii nearondaţi comunismului erau înfieraţi public şi a avut loc un nou val de arestări.

Biserica Ortodoxă, cea mai râvnită pradă

Liderii comunişti au fost preocupaţi constant de eliminarea oricărei concurenţe în conştiinţele oamenilor. Dictatura proletariatului proclama ateismul, iar religia de orice fel şi orice convingere filozofică alternativă urmau să fie treptat eliminate.

După instalarea guvernului pro-sovietic Petru Groza, Bisericile naţionale au fost atacate în primul rând administrativ. Prin reducerea numărului de episcopi, se urmărea retragerea în plan secund a celor mai combativi, dar şi slăbirea legăturilor directe cu enoriaşii:

1946 | Primul atac frontal: episcopi mai puţini

Profesor Mihail Săsăujan, preot Arhiepiscopia București: În perioada 1945-1950 se constata desființarea mai multor eparhii în bisericile ortodoxă, romano-catolice și greco-catolice. În cadrul Bisericii Române Ortodoxe, pot da câteva nume: Eparhia Argeşului, Caransebeșului, Maramureşului, Sucevei, Huşilor, Dunării de Jos. Mitropolia Olteniei e desființată pentru câțiva ani. Acest lucru a dus la o politică de punere în retragere forţată a numeroși ierarhi din Biserica Ortodoxă, cât și din celelalte culte creştine. Și Biserica Romano-Catolică pierde în această perioadă mai multe eparhii, pentru că legislația de stat a fixat numărul de credincioși pentru eparhie la 750.000. Automat, eparhiile trebuiau să fie comasate.

În paralel, prin desfiinţarea fundaţiilor caritabile, a şcolilor şi a spitalelor confesionale, Bisericile au fost cantonate strict în clădirile lăcaşelor de cult.

Exact în momentul în care tulburările din viaţa credincioşilor - provocate de arestări în masă, abuzuri ale trupelor sovietice de ocupaţie, lipsuri provocate de seceta din 1946-1947 - cereau un şi mai mare sprijin spiritual, parohiile de toate confesiunile erau la rândul lor lovite.

Totuşi, în 1948-1949, anii naţionalizării din 11 iunie şi al startului colectivizării, în martie 1949, Biserica Ortodoxă Română s-a aflat în bună măsură la adăpost.

1948 | Noul patriarh, prieten cu Gheorghe Gheorghiu Dej

Graţie prieteniei dintre noul patriarh Iustinian Marina şi şeful partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, şi a relaţiilor cordiale cu premierul Groza sau cu alţi lideri comunişti precum Vasile Luca, informaţii esenţiale privind evoluţia regimului ateist au ajutat la temperarea consecinţelor.

Cristian Vasile, istoric, expert comunism românesc: Sigur că exista această situaţie obiectivă, Biserica Ortodoxă era biserica majoritară, dar exista şi o relaţie specială între Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretarul CC al PMR, al partidului comunist, şi noul patriarh, Iustinian Marina, care a fost impus chiar în 1948. Gheorghe Gheorghiu-Dej, trebuie spus, fusese adăpostit de preotul de ţară Ioan Marina la Râmnicu Vâlcea imediat după evadarea sa, în preajma lui 23 august. Imediat a urmat o ascensiune previzibilă către Mitropolia Moldovei şi către Patriarhia Română, în 1948.

1948-'58| Mănăstiri salvate prin „cultul muncii”

Datorită acestui simţ de orientare, patriarhul Iustinian Marina a încurajat mănăstirile să înfiinţeze, dacă nu aveau deja, ateliere de ţesătorie, tâmplărie, pictură şi restaurare, ca să justifice existenţa obştilor monahale nu prin practici spirituale, ci prin cultul muncii, specific noului regim. Libertatea spirituală şi păstrarea valorilor naţionale de-a lungul secolelor nu puteau fi invocate în faţa emisarilor lui Stalin la Bucureşti. Apelând ba la negociere, ba la tergiversări, Iustinian Marina încerca să păstreze Biserica Ortodoxă neatinsă. Exista şi ipoteza unei intervenţii americane salvatoare.

Desfiinţarea Bisericii Unite, primul pact cu PCR. Mănăstirile greco-catolice, trecute la BOR

Dar foarte curând, regimul comunist a cerut complicitate la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice pe care Moscova o considera unealta imperialismului american.

La 1 octombrie 1948, Patriarhul şi sinodul au luat parte la o ceremonie prin care 38 de preoţi greco-catolici şantajaţi au trecut la ortodoxie, iar în mai puţin de o lună toţi cei şapte episcopi greco-catolici erau întemniţaţi. Până astăzi, ierarhia ortodoxă consideră că în acest fel a salvat viaţa religioasă a comunităţi întregi din Transilvania.

Dar Biserica Catolică i-a canonizat recent pe episcopii greco-catolici care au refuzat să-şi salveze viaţa trecând la ortodoxie:

Cristian Vasile, istoric, expert comunism românesc: Sigur că puţini călugări greco-catolici au trecut la ortodoxie, dar BOR a putut intra în posesia unei reţele destul de largi de mănăstiri, mănăstirea Micula, o mănăstire istorică din Ardeal unde era un important pelerinaj greco-catolic, acum a devenit un locaş monahal ortodox.

Ierarhi BOR protestează contra abuzurilor comuniste

Politicile comuniste duc însă la reacţii virulente şi în Biserica Ortodoxă. Dar episcopii cei mai curajoşi sunt pensionaţi de Sinod şi exilaţi în mănăstiri îndepărtate de enoriaţii lor, ca alternativă la intervenţia necruţătoare a Securităţii. Aşa s-a întâmplat cu episcopul de Oradea, Nicolae Popovici, care s-a opus şi preluării Bisericii Greco-Catolice:

Cristian Vasile, istoric, expert comunism românesc: Avea predici mai curajoase în care era o polemică implicită cu regimul comunist, vorbea catehizarea credincioşilor, în perioada 1947-1950 a expus critici mai mult sau mai puţin directe la adresa noilor realităţi. S-a aflat în exil, în domiciliu forţat, la mănăstirea Cheia, care era supravegheată în mod deosebit de Securitate.

1949-1959 | Sute de clerici arestaţi politic

Printre arestaţii din motive politice apar din ce în ce mai mulţi preoţi şi călugări. În decembrie 1949, eparhiile sunt rugate să transmită la Patriarhia listele clerificilor arestaţi în speranţa unei intervenţii favorabile la Gheorghe Gheorghiu Dej.

Cristian Vasile, istoric, expert comunism românesc: Au existat, să spunem aşa, momente punctuale când anumiţi clerici au fost salvaţi sau Securitatea a renunţat pe moment la urmărirea penală, dar asta nu înseamnă că ulterior nu s-a aflat sub urmărire informativă sau nu a avut de suferit de pe urma Securităţii, a MAI sau altor organe represive, Securitate sau partid; exista un succes de moment, un succes punctual, în aceste intervenţii la Dej sau măcar la CC peste organul de control sau peste Ministerul Cultelor şi ulterior Departamentul Cultelor.

Acest modus videndi devine însă inoperabil la sfârşitul anilor '50. Reformele lui Nikita Hruşciov, urmaşul lui Stalin în URSS, reclamă schimbări şi la Bucureşti. Dar cum Gheorghe Gheorghiu Dej nu intenţiona să renunţe la conducere, alege din noile politici moscovite numai aspectele convenabile, în speţă un nou val de ateism militant.  Primele vizate sunt mănăstirile ortodoxe. Aici îşi găsiseră adăpost vreme de un deceniu toţi proscrişii, cu riscuri imense pentru gazde.

Mănăstirile ortodoxe|Ultimele redute ale libertății

Profesor Mihail Săsăujan, preot Arhiepiscopia București: În aprilie 1949, chiar în prima zi de Paşti, oamenii Securităţii au luat cu asalt muntele Arnota din Vâlcea. Au ucis 7 partizani pe care i-au târât de picioare până la o groapă comună din sat şi au arestat zeci de persoane, printre care şi şase călugăriţe de la mănăstirea Bistriţa, ctitoria lui Matei Basarab de pe Arnota. Alt caz. Obştea de călugări de la Polovragi a fost înlocuită în totalitate de maici după ajutorul dat de mănăstire oamenilor care fugiseră în munţi ca să nu semneze cedarea pământurilor la colectiv. În Vrancea, călugărul Evghenie Hulea a ajuns şi a murit în închisoare pentru că a refuzat să divulge secretul spovedaniei celor care îşi părăsiseră casele şi trăiau păduri pentru că de asemenea nu acceptau colectivizarea.

Evghenie Hulea s-a intersectat cu monseniorul Vladimir Ghika, beatificat deja de Biserica Catolică. La sfârşitul anilor '50, fenomenul devenise atât de amplu încât Gheorghe Gheorghiu Dej a hotărât că activitatea din mănăstiri ţine de securitatea statului. Vechea prietenie pe care se baza patriarhul Iustinian Marina nu a mai funcţionat.

1958 | Regulament restrictiv al vieţii monahale

În toamna lui 1958, autorităţile comuniste adoptă un nou regulament al vieţii monahale prin care numărul celor din mănăstiri este drastic redus. Nu mai sunt primiţi orfanii şi copiii săraci, nici persoanele fără şapte clase elementare, nu sunt primiţi mai ales cei consideraţi „elemente contrarevoluţionare" cu „manifestări duşmănoase" faţă de regim, iar noile reguli se aplică retroactiv. Patriarhul Iustinian încearcă şi de această dată tergiverseze, printr-o aprobare doar "în principiu" a Regulamentului, dar de această dată, comuniştii români ţineau neapărat să-şi demonstreze loialitatea faţă de Moscova. Trupele sovietice se retrăseseră din România în iunie 1958.

Cristian Vasile, istoric, expert comunism românesc: Conducerea politică de la București era interesată în cel mai înalt grad să transmită sovieticilor că în ţară situaţia este controlabilă şi că regimul nu este în nici un fel în pericol şi va rezista. Or, principalii duşmani identificaţi de Securitate erau intelectualii şi clericii, şi mai ales clerul monahal. Sunt şi procese, demascări, procese penale, grupul Rugului Aprins, lotul Sandu Tudor, lotul călugărului Sandu Tudor de la schitul Rarău, este procesul Noica-Pilat şi mai ales sunt demascări în rândul intelectualilor Miliţa Petraşcu, etc, etc, Marius Nasta.

Decretul 410/1959 | Dezastru pentru mănăstiri

Potrivit Departamentului Cultelor, în România erau 5800 de călugări şi călugăriţe. Printr-o nouă reglementare, decretul 410 din 28 octombrie 1959, comuniştii au dat afară din chiliile lor mai mult de jumătate. După 1960 rămăseseră în jur de 1700, invocând munca în ateliere sau nevoia de ghizi pentru mănăstirile monument istoric.

În ciuda tuturor subterfugiilor, decretul 410 a paralizat viaţa mănăstirilor. Cea mai drastică prevedere era interzicerea intrării în monahism înainte de 50 de ani femeile şi 55 de ani bărbaţii şi numai dacă renunţă la salariu sau pensie.

Spaţii ale libertăţii spirituale şi locuri de refugiu, mănăstirile se transformau pe zi ce trecea în muzee. Cum preoţilor din toate bisericile le era interzis să îşi înveţe enoriaşii semnificaţia slujbelor şi a arhitecturii sacre, următorul dictator şi-a permis să treacă şi la demolarea zidurilor.

• Etichete:
• comunism
• stalin
• comunismul in romania
• biserici comunism
• patriarhul iustinian marina
• gherghe gheorghiu deja

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei