Arhitectura ca unealtă de propagandă comunistă. Cum a fost mutilată fața României după model sovietic

În orice regim, spaţiul construit este o vitrină a concepţiei despre putere, autoritate şi guvernare. Piramidele Antichităţii, bisericile Evului Mediu, infrastructura modernităţii, toate poartă amprenta unui anume mod de a vedea omul şi lumea. În societăţile libere, arhitectura nouă se adaptează celei vechi, păstrând identitatea localităţilor. Dar totalitarismele secolului XX au vrut să remodeleze omul şi tot ce îl priveşte. În România, comunismul a folosit intensiv arhitectura ca instrument de propagandă şi control. La 30 de ani de la Revoluţie, nu există încă o evaluare profesionistă a consecinţelor.

Ca şi în celelalte ţări ocupate de armata sovietică, autorităţile comuniste de la Bucureşti au urmat îndeaproape modelul Moscovei. În vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi Nicolae Ceauşescu, România se îndrepta spre o societate fără clase, egalitaristă, în care proprietatea privată abia era tolerată, iar colectivitatea glorifica în mari manifestaţii succesele liderilor supremi. Toate acestea s-au reflectat în construcţia de blocuri şi în proiectele care au redesenat centrul oraşelor.

Autoritățile comuniste refuză refacerea clădirilor istorice afectate de război

Primul semn că lupta de clasă invadează arhitectura a fost refuzul autorităţilor comuniste de a reface clădiri istorice afectate de bombardamentele germane sau sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial. Locul Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei din Bucureşti, clădire istorică inaugurată în 1852, cu rol esenţial în modernizarea limbii române, a rămas în toată perioada comunistă teren viran sau parcare. Fusese bombardat de nazişti drept represalii pentru lovitura regelui Mihai din 23 august 1944.

La Galaţi, oraş afectat şi de bombardamentele germane, şi de cele sovietice, spaţiile respective au fost acaparate de clădiri în spiritul noilor conducători.

„Dacă discutăm despre clădirile de patrimoniu, mare parte dintre ele au dispărut. În primul rând, vorbim despre bombardamentele trupelor aliate în iunie 1944 când au fost distruse o mare parte din clădirile din centrul oraşului. Apoi, când s-au retras trupele germane pe 25-26 august au detonat întreg centrul Galaţiului, în paralel cu asaltul şi bombardamentul trupelor sovietice. Apoi demolările prin sistematizările comuniste, deşi au fost multe cereri ale mai multor proprietari, mai ales de pe Strada Domnească şi Piaţa Regală care au dorit refacerea caselor după proiectele vechi, comuniştii nu au ţinut cont de ele şi au construit după proiectele bolşevice”, povestește Radu Brânzan, de la Asociația „Galați, orașul meu”.

Piaţa Regală a dispărut de altfel în totalitate, iar pe măsură ce combinatul siderurgic a devenit atotstăpânitor, vechiul port liber de la Dunăre, cu arhitectura şi populaţia sa cosmopolită şi variată etnic, şi-a pierdut aproape în totalitate parfumul.

Au rămas în picioare o serie de clădiri cochete pe Strada Domnească şi protejată de instituţia Bibliotecii V.A. Urechea, vechiul sediu al Comisiei Europene a Dunării, acolo unde ambasadorii celor şapte mari puteri europene şi-au ţinut şedinţele, de la Unirea Principatelor până la ocupaţia sovietică.

Apar primele blocuri de tip sovietic. Profesionișii au fost reticenți la început

În anii '50 au apărut primele planuri de urbanizare după model sovietic. În ciuda presiunilor, ele nu au fost îmbrăţişate imediat. În România exista o cultură profesională puternică, iar la începutul anilor '40, arhitecţii atrăseseră atenţia autorităţilor preocupate de nevoia sporită de locuinţe urbane că românii, nici măcar orăşenii, nu sunt pregătiţi să se mute la bloc. Experţii spuneau că marile ansambluri de locuit, specifice modernităţii, trebuie introduse treptat şi numai cu titlul de experiment. Ei au ţinut piept o vreme tăvălugului ideologic.

„Un amănunt foarte interesant pe care l-am găsit într-un curs - aşa-numitul „Curs pentru proiectarea centrelor populate” din 1950-51 de la Facultatea de arhitectură, de un arhitect urbanist, Dinu Vernescu, în care încercau să înţeleagă tot ceea ce venea peste ei din punct de vedere profesional şi politic şi să îl ajusteze, să-l adapteze la realităţile româneşti. Era o remarcă care spunea: Toate aceste proiecte utopice, sovietice, ar putea fi plauzibile, dar nu în contextul românesc. În context românesc, există fond construit, deci e foarte dificil să aplică această metodă de dezvoltare a oraşelor în contextul românesc!”, povestește Irina Tulbure, arhitect în București.

Centrul orașului devine spațiu pentru defilările-mamut

Dar regimul ţinea să îşi arate puterea şi a făcut-o în primul rând în centrul oraşelor şi pe traseele de defilare. Oficialii au apelat la demolări sau au construit în spaţiul liber disponibil, dar peste tot, în inima localităţilor, au apărut cămine culturale, sedii ale filialelor judeţene de partid, primării sau prefecturi, care arătau că la putere se află un nou regim, muncitoresc:

„Tot ceea ce a început să se construiască nu s-a construit prin prisma oraşului propriu-zis, ci a oraşului industrial. Relaţia cu zona industrială a oraşului, de fapt, transforma diversele previziuni pentru oraş, creând o serie de spaţii centrale, spaţii centrale care în anii 50 în mod special erau dedicate manifestărilor, festivităţilor, reprezentării. Iarăşi, manualele traduse după cele sovietice din anii '50, plus legendele profesionale spun că bulevardele practic erau dimensionate astfel încât să încapă un anumit număr de şiruri, de coloane de manifestanţi care trebuiau să ajungă către centrul oraşului, unde era o clădire importantă reprezentativă, nu conta foarte mult ce funcţiune avea, atâta timp cât avea o conotaţie politică”, explică arhitecta Irina Tulbure.

În multe oraşe, centrul a fost remodelat. Sub pretextul modernizării, sediile instituţiilor centrale au fost demolate şi înlocuite cu altele, cu o nouă arhitectură.

La Suceava, spaţiul central a devenit de nerecunoscut. „Suntem la capătul acelei căi, V.I. Lenin - cum se numea atunci - sau Ştefan cel Mare, cum se numeşte acum. În spatele nostru era Casa Germană, unde era muzeul. Zona acesta era cumva un fel de capăt a zonei comerciale a Sucevei, a zonei centrale, începea zona instituţiilor. Undeva pe partea dreaptă era Rathaussul, primăria, undeva mai departe era Prefectura, în clădirea actuală a Muzeului. Erau o serie de clădiri administrative care au fost transformate în alte clădiri administrative adică actuala Prefectură şi clădire a Consiliului Judeţean, undeva prin anii 1975”, arată Viorel Blănaru, arhitect la Suceava.

Primele simboluri „burgheze” care dispar în București. Casa Scânteii ia locul hipodromului

În anii '50, Bucureştiul a fost scutit de intervenţii masive. Au fost demolate statuile regelui Independenţei Carol I şi a premierului său, Ion C. Brătianu, au fost şterse de pe Arcul de Triumf, chipurile suveranilor Unirii, Ferdinand şi Maria, dar oraşul şi-a păstrat nealterată identitatea vizuală şi a început să se extindă spre periferie, aşa cum era planificat înainte de război.

Au apărut însă şi însemnele noului regim. Hipodromul - spaţiu elitist, de sorginte aristocratică - a fost demolat, iar în locul său a apărut aşa-numita „Casă a Scânteii”, după numele oficiosului partidului comunist, „Scânteia”, care îşi avea sediul acolo. Tot acolo se aflau şi birourile care se ocupau cu minuţiozitate de cenzură. Orice şir de cuvinte tipărit trebuia verificat cu atenţie.

Statuia lui Lenin, inaugurată în 1960

În piaţeta din faţa clădirii, care închidea perspectiva dinspre Arcul de Triumf, Gheorghe Gheorghiu-Dej a inaugurat cu mare fast în aprilie 1960 o statuie de 10 metri înălţime şi şapte tone a lui Vladimir Ilici Lenin, părintele necontestat al comunismului.

„Acesta a fost început când arhitectura a fost folosită ca un instrument de propagandă, de reprezentare, un instrument care să identifice un spaţiu cucerit, cum era România sau Europa de Est în general, să îl identifice cu spaţiul-mamă, cu Uniunea Sovietică şi cu Moscova, nu? De aceea în acea perioadă în toate aceste capitale au fost construite aceste celebre case care reluau modelul Universităţii Lomonosov din Moscova”, explică arhitectul Irina Tulbure.

Megalomania din anii 80. Ceaușescu își descoperă pasiunea pentru arhitectură

Primii ani ai epocii Ceauşescu, marcate de o relativă relaxare a relaţiilor cu Occidentul, au adus oraşelor noi clădiri de locuinţe, în general şiruri de blocuri, dar cu respectarea principiilor universal recunoscute în sensul unui trai civilizat. Blocurile aveau fie înălţimi reduse, fie numai câteva scări, dar aveau vaste spaţii verzi şi spaţii comune uşor de întreţinut.

După vizitele lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea unde vechiul activist stalinist şi-a regăsit rădăcinile totalitare, situaţia a început să degenereze.

Situaţia s-a agravat teribil în anii '80 când dictatorul, incult, impulsiv şi dominator, a devenit pasionat de arhitectură. În toată ţara, oraşe şi sate au fost mutilate, iar Bucureştiul a fost realmente desfigurat. A pierdut nu mai puţin de 5,9 km pătraţi suprafaţă construită în chiar inima istorică a oraşului.

„El nu suporta să fie contrazis, trebuia să aibă întotdeauna ultimul cuvânt. Şi după anii '70 a început să își dea afară consilierii, unii excepţionali, pentru că nu înţelegea nimic din ce spuneau ei şi nu suporta chestia asta”, povestește arhitectul Andrei Pandele.

Pentru Casa Poporului s-a demolat o suprafață comparabilă cu a Veneției

Sub pretextul ridicării Casei Republicii, redenumită Casă a Poporului, acum Palatul Parlamentului, a doua clădire ca mărime din lume după Pentagon, a fost demolată o suprafaţă mult mai mare, echivalentă cu suprafaţa Veneţiei. Clădirea avea nevoie de o perspectivă pe măsură - Calea Victoria Socialismului, care ar fi trebuit să taie jumătate din oraş. Lipsa oricărei opoziţii politice şi prea firava opoziţie a experţilor după decenii de represiune cruntă, supraveghere şi control, a dus la rezultate contestabile profesional şi nimicitoare identitar.

În Casa Poporului e un coridor cât bulevardul Dacia

„La început au fost cei mai cunoscuţi arhitecţi din România. În fiecare zi comanditarul se răzgândea într-un fel. O secţiune prin clădire e de un haz irezistibil. E ca un teanc de cărţi care nu sunt puse în ordine una peste alta, sunt una mai încoace, una mai încolo. Bine, clădirea are o structură metalică mamut şi înăuntru e greu de explicat asta. Arhitecţi celebri care au vizitat-o au întrebat: „Dom'ne, dar arhitecţii români unde erau? Erau în puşcărie? Nu au avut voie aici? Cum se explică asta?! Am îndoieli majore că Adunarea Deputaţilor şi Senatul împreună ocupă mai mult de 20% din clădire. Lăsând la o parte că sunt unele coridoare sunt atât de late încât se poa' să treacă trei tancuri deodată. E unul cât bulevardul Dacia, exact cât bulevardul Dacia”, povestește arhitectul Andrei Pandele.

Este distrus primul institut medico-legal din lume alături de alte clădiri istorice

La mijlocul anilor '80, o suprafaţă imensă a Bucureştiului arăta la propriu ca în vreme de război. Multe alte oraşe şi chiar sate se aflau într-o situaţie similară.

Au fost rase de pe faţa pământului clădiri iconice, cu care orice naţiune din lume s-ar fi putut mândri. În parcul Izvor, umbrit de Casa Republicii, se afla Spitalul Salvării, o clădire splendidă ridicată exclusiv din donaţii de marele doctor şi filantrop Mina Minovici, la fel şi clădirea ridicată cu materiale excepţionale a primului institut medico-legal din lume. Dincolo de Casa Poporului, a căzut sub şenile clădirea istorică a Arhivelor Naţionale, iar în Piaţa Unirii a fost distrus Spitalul Brâncovenesc, aşezământul pentru finanţarea căruia Safta Brâncoveanu donase opt moşii.

Ca să nu mai vorbim de biserici istorice şi casele a mii şi mii de familii.

Oamenii vor fi înghesuiţi în blocuri din prefabricate, cutii de chibrituri supraetajate, din materiale proaste şi întreţinute încă şi mai prost.

„Era o zonă cu nişte locuinţe patriarhale, cum să vă spun... un trai tihnit. Or, tovarăşul nu suporta chestia asta... Întâi şi întâi, curţile erau mari, erau mai mari decât în Cotroceni. Şi peste 1000 de metri pătraţi erau. Casa era jos şi grădina era sus sau invers. Puteai doar să te bucuri. Zona asta de străzi în pantă şi urcau spre Vest, erau casele cele mai frumoase, chiar palate către zona centrală Sfinţii Voievozi, şi case mai amărâte în jos. Eu nu spun că nu existau şi cocioabe, dar cocioabe are şi Veneţia! Veneţia are 5,4 km pătraţi, şi Ceauşescu a demolat 5,9 km pătraţi din Bucureşti, dintre care 5,7 km pătraţi adică milioane de metri pătraţi au fost lăsaţi pârloagă! Din diferite motive. Oamenii erau îngheţaţi. Mergeau pe stradă, cum să vă spun...aveau o privire, aveau o privire aşa, li se distrugea cadrul de viaţă”, relatează arhitectul Andrei Pandele.

Nici la 30 de ani de la Revoluţia din 1989, în România nu pot fi calculate urmările teribile pe care un abuz de asemenea proporţii le-a avut direct asupra vieţii a sute de mii de oameni şi indirect, asupra întregii ţări. Anumite clădiri nu sunt de piatră, sunt expresia identităţii fiecărui om care le-a trecut pragul de-a lungul veacurilor şi a tuturor la un loc.

Editor web: Luana Păvălucă

• Etichete:
• comunism
• arhitectura
• casa poporului
• arhitecţi
• comunismul in romania
• arhitectura comunism
• demolari in comunism
• casa scanteii

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei