21 august 1968. Capcana perfectă pregătită de Ceaușescu românilor

Din suta de ani ce a trecut de la Marea Unire, România a fost o ţară liberă mai puţin de jumătate. Şirul dictaturilor a fost inaugurat de Carol al II lea în 1938, a continuat cu statul naţional -legionar, apoi cu dictatura mareşalului Antonescu. Regele Mihai a restaurat Constituţia democratică din 1923, dar România a fost ocupată de trupele sovietice. Cu sprijinul Moscovei, regimul comunist a avut, succesiv, doi dictatori: Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Sub umbrela opoziţiei faţă de Kremlin, Nicolae Ceauşescu s-a folosit de patriotismul românilor pentru a-şi crea propriul cult. După 1989, în libertate, mulţi români - învăţaţi din şcoală să asocieze patriotismul cu Nicolae Ceauşescu - au respins ambele mesaje.

În urmă cu 50 de ani, trupe de ocupaţie sovietice, maghiare, poloneze şi est-germane, intrau în Praga. Era răspunsul Moscovei şi al blocului sovietic în faţa reformelor iniţiate de comunistul moderat, Alexander Dubcek. România socialistă, condusă de Nicolae Ceauşescu, nu a participat la invadarea Cehoslovaciei. Alături de mai vechiul opozant al Moscovei, Iosif Broz Tito, dictatorul de la Bucureşti voia propria formulă de comunism. Popularitatea câştigată în 21 august 1968, când Ceauşescu a condamnat intervenţia sovietică, a fost pentru români capcana perfectă. Naţional-comunismul inaugurat atunci a deformat toate marile simboluri istorice ale românilor. Iar regimul Ceauşescu s-a dovedit în fapt un regim Stalinist.

La momentul invadării Cehoslovaciei, Nicolae Ceauşescu avea 50 de ani şi se afla la putere de 3. Bolnav de cancer, Gheorghe Gheorghiu Dej îi oferise succesiunea premierului Gheorghe Maurer, dar acesta refuzase sub motiv că nu este român şi că Moscova îl putea acuza uşor de "intelectualism". Prin urmare, puterea a fost disputată după moartea lui Gheorghiu Dej, adică după 19 martie 1965, între influentul Gheorghe Apostol, fost ministru, fost şef al Marii Adunări Naţionale şi Nicolae Ceauşescu, fost ministru al agriculturii, apoi ministru adjunct al apărării şi şef al cadrelor partidului. Ca în toate regimurile comuniste, alegerea unui lider nou nu a fost urmarea unui scrutin liber în partid, ci consecinţa unor jocuri de culise. Loialitatea celor pe care Ceauşescu îi promovase în funcţii s-a dovedit esenţială.

Când a ajuns la putere, Nicolae Ceauşescu era veteran al politicilor comuniste. Lucrase alături de legendarul ministru de interne, Alexandru Drăghici, la exterminarea, în lagăre de muncă şi închisori, a elitelor politice şi profesionale ale României. Se remarcase prin reprimarea fără milă a ţăranilor care se opuneau colectivizării. Ştia şi că Gheorghiu Dej ajunsese şef al partidului comunist după ce fostul lider, Ştefan Foriş, fusese asasinat cu lovituri de rangă. Văzuse apoi în primii ani ai dictaturii lui Dej pre-eminenţa protejaţilor sovietici, Ana Pauker şi Vasile Luca, şi asistase la decăderea lor în 1952, în timpul puseului de antisemitism al lui Stalin.

După moartea lui Iosif Visarionovici, în 1953, Ceauşescu observase cu atenţie cum Gheorghiu Dej amâna să ia exemplul Moscovei în privinţa liberalizării regimului. Gulagul sovietic a eliberat atunci milioane de deţinuţi politici, iar în 1956, la Congresul XX, Nikita Hruşciov a denunţat crimele lui Iosif Visarionovi. În România, decretele de eliberare au venit abia în 1963 şi 1964. Economia socialistă era în mare criză de bani, iar occidentalii refuzau să acorde credite unei dictaturi prea evident criminale.

Ceauşescu văzuse şi efectele "declaraţiei din aprilie" 1964, o rezoluţie a unei plenare lărgite a partidului, considerată în epocă un fel de declaraţie de independenţă a lui Dej. În fapt, primul dictator stalinist al României îşi proteja puterea mizând pe sentimentele antisovietice ale românilor.

Reteţa va fi folosită de Nicolae Ceauşescu pe 21 august 1968, în discursul de condamnare a invaziei în Cehoslovacia.

Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR: S-a spus că în Cehoslovacia era pericolul contrarevoluţiei. Se vor găsi poate mâine să spună că adunarea noastră oglindea tendinţe contrarevoluţionare. Apoi răspundem tuturor că întregul popor român nu va admite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre...

Cu o săptămână înainte de intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Praga, Nicolae Ceauşescu îi făcuse o vizită liderului reformator, Alexander Dubcek. Economia socialistă românească era în continuare în criză de bani. Se părea că tovarăşii cehoslovaci, sub conducerea lui Alexander Dubcek, găsiseră soluţia optimă. Premierul cehoslovac se întâlnise recent inclusiv cu şeful statului sovietic, Leonid Brejnev - o încercare eşuată a Moscovei de a-i convinge pe comuniştii cehi să renunţe la programul de reforme cunoscut sub numele de primăvara de la Praga.

Incapabili să convingă, sovieticii au trimis pe 21 august 1968, unităţi speciale care au ocupat mai întâi aeroportul de la Praga, apoi au invadat oraşul. Forţe din celelalte state socialiste s-au alăturat sovieticilor. În ciocnirile de stradă s-au înregistrat sute de morţi şi răniţi. În ciuda miilor de arestări, Praga nu a cedat uşor. Între altele, 21 de posturi de radio clandestine transmiteau invadatorilor apeluri la raţiune în rusă, maghiară, poloneză şi germană.

Lumea urmărea tensionată criza cehoslovacă. Ca şi în criza rachetelor cubaneze, experţii se întrebau cât de aproape este al treilea război mondial. Cetăţenii sovietici obişnuiţi erau îngrijoraţi.

Mircea Druc, fost premier al Republicii Moldova: Da, în ziua nunţii mele cu soţia mea. Ne-am căsătorit la Moscova şi am venit să facem nuntă în sat şi am planificat-o în august, şi când colo satul se boceşte, lumea plânge, ce se întâmplă, e război. Toţi bărbaţii au fost chemaţi la pravlenia, adică la cârmuirea colhozului, cu maşini cu tot, mobilizare totală. Ce nuntă, au stricat totul! Mama se bocea că e război. Lumea pricepea că e război. Uite războiul! Au venit femeile bocind, adică a mai venit cineva, adică fuseseră luaţi bărbaţii, ele au venit să întrebe of, Doamne, ce se întâmplă!? Tot cei care făceau parte din districtul Armatei XIV adică Crimeea, regiunea Odessa şi Republica Moldova, acesta fiind flancul sudic care trebuia să lupte alături de fraţii români şi bulgari, să se bată cu flancul sudic al NATO, cu Grecia şi Turcia, trebuia să intrăm ca în brânză, să lovim în burtă Spania, Italia. Cu mâncarea pe masă, o nuntă deteriorată. A fost jumatate de nuntă, tristă. Şi ştiam că a doua zi începe războiul.

În august 1968, relaţiile lui Nicolae Ceauşescu cu Moscova păreau deja glaciale. În septembrie 1965, îi făcuse o vizită liderului de la Kremlin, Brejnev. Confirmarea puterii de către Moscova era inevitabilă şi exista şi ipoteza obţinerii unor fonduri.

În discuţiilor, Ceauşescu aduce în discuţie retrocedarea tezaurului românesc confiscat de autorităţile sovietice în 1918. Şi plata unei compensaţii ar fi fost binevenită. Era vorba circa 1 miliard de dolari, circa 2 miliarde de euro astăzi. Dar Brejnev a blocat rapid discuţia spunând că România îi era datoare Rusiei ţariste pentru armamentul furnizat în primul război mondial, că oricum tezaurul românesc ar fi fost jefuit de armatele albe, anti-bolşevice în timpul războiului civil şi că România este încă datoare URSS pentru acţiunile din cel de-al doilea război mondial. Afirmaţia era rizibilă cel puţin pentru că, după 1918, generalii ţarişti nu au călcat niciodată în Moscova.

Nu era prima dată când autorităţile române reclamau înapoierea celor peste 93.000 de kilograme de aur fin şi a bijuteriilor Coroanei României. În anii '30, Moscova obişnuia să blocheze discuţiile făcând trimitere la Basarabia.

Cristian Păunescu, director BNR: România a încercat, după ruperea relaţiilor diplomatice, în contacte diplomatice cu statul sovietic, a pus tot timpul problema, ca o constantă, a pus problema tezaurului românesc. Vreţi tezarul? Atunci recunoaşteţi că Basarabia este teritoriu rusesc. Şi niciun fel de tratative nu duceau mai departe, se blocau şi instrucţiunuile de la Bucureşti spuneau că nu se pot pune pe acelaşi palier cele două chestiuni.

Pentru autorităţile comuniste sau post-comuniste de la Bucureşti, problema cedării Basarabiei din cauza pactului Ribentropp-Molotov, adică a înţelegerii dintre Hitler şi Stalin din 23 august 1939, a fost mereu un subiect delicat. Activiştii comunişti din interbelic declarau că România Mare este un stat imperialist care trebuie dezmembrat prin tentative repetate şi violente de răsturnare a ordinii constituţionale. Partidul comunist devenise de aceea ilegal. Nici în epoca Dej, nici în epoca Ceauşescu, nu a existat un semnal real de revendicare a Basarabiei, semn că Partidul Comunist şi-ar fi schimbat atitudinea după ce a devenit partid unic de guvernământ.

În schimb, în urma declaraţiei contra invadării Cehoslovaciei din 21 august 1968, Nicolae Ceauşescu a căpătat imaginea unui opozant faţă de Moscova.

În fapt, era vorba de gesticulaţie, dependenţa economică şi politică de URSS era imensă. De altfel, după 4 zile de libertate, ziarul Scânteia, oficiosul PCR clama din nou bunele relaţii cu Uniunea Sovietică.

Liderul comunist de la Bucureşti s-a folosit în schimb de intenţia statelor occidentale de a şicana Moscova prin invitaţii sau vizite făcute "disidentului" Nicolae Ceauşescu, însoţite de linii de credit generoase. Deschiderea spre Occident, după o lungă perioadă în care sentimentele anti-sovietice ale românilor fuseseră reprimate brutal, plus o relativă prosperitate generată de fluxul de capitaluri occidentale, i-au creat dictatorului român o reală popularitate în ţară.

A fost momentul în care Londra şi Washingtonul i-au interzis Regelui Mihai să-şi înregistreze mesajul de Anul Nou şi cel de 10 Mai, cu propria voce, la BBC şi Europa Liberă.

După întâlnirea cu preşedintele american Richard Nixon la Bucureşti, şi după ce guvernul britanic i-a cerut Elisabetei a II a să îl primească pe dictatorul român la Londra cu toate onorurile unui şef de stat respectabil, Nicolae Ceauşescu a ajuns să creadă că este cu adevărat un negociator de talie internaţională.

În iunie 1971, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit la Beijing cu dictatorul Mao Ze Dong. Acesta se afla la capătul primei etape a aşa-numitei "Revoluţii Culturale", în fapt un pretext pentru eliminarea fizică a concurenţei din partid, cu milioane de morţi drept efecte secundare.

Prelungit cu o escală în Coreea de Nord, turneul asiatic l-a inspirat pe Nicolae Ceauşescu pentru aşa-numitele Tezele din Iulie 1971, liniile directoare ale dictaturii sale: întărirea controlului, a cenzurii şi crearea unui adevărat cult al propriei persoane. Într-o primă etapă nici nu i-a fost greu. Românii îl simpatizau. Enervase Moscova şi îi repusese în circulaţie pe marii voievozi. Chiar şi numele de Basarabia.

În anii '80, când Moscova a dat primele semne de liberalizare, Occidentul a încetat brusc să îi mai zâmbescă lui Nicolae Ceauşescu. În plus, creditele ieftine de la sfârşitul anilor '60 au ajuns la scadenţă. Incompetenţa şi investiţiile în piedere au dus la un vârf de plată în 1981, fapt care a adus România în pragul incapacităţii de plată, adică al falimentului. Incapabil să înţeleagă mecanismele economice care au dus la eşec, Nicolae Ceauşescu a ordonat plata anticipată a creditelor externe, o decizie fără nici o justificare economică.

Ca să îşi menţină controlul asupra unei populaţii înfometate, dictatorul s-a folosit intens de propagandă, cu accent pe frică. A pierit împuşcat la 25 decembrie 1989 după ce, cu o săptămână mai devreme , ordonase reprimarea demonstranţilor paşnici de la Timişoara şi Bucureşti.

• Etichete:
• comunism
• nicolae ceausescu
• gheorghiu dej
• invadare cehoslovacia

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei