„1990, anul 0”. 28 ianuarie: Partidele istorice se opun FSN
Înfiinţat prin Proclamaţia Revoluţiei Române din 22 decembrie, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, trebuia să fie un organism de stat neutru politic. El urma să organizeze alegeri libere şi corecte şi de a administra ţara până la instalarea puterii alese.
Ca instituţie de conducere a statului, FSN avea filiale în judeţe şi în toate instituţiile şi întreprinderile din ţară, se bucura de tratament preferenţial la televiziunea publică, singura de altfel, şi avea în subordine forţele de ordine.
Când liderii FSN au anunţat transformarea formaţiunii în partid politic, partidele de opoziţie, abia înregistrate, i-au acuzat că se folosesc de poziţia lor dominantă în stat ca să câştige alegerile.
„Noi vom fi forţaţi să ne schimbăm atitudinea şi să cerem ca cel puţin pe perioada campaniei electorale, Frontul care vine în concurenţă alături de celelalte partide să lase conducerea statului pe mâna unor tehnicieni independenţi şi neutri pentru că nu poţi să fii în acelaţi timp şi guvernant şi legiferator şi concurent în campania electorală”, spunea Corneliu Coposu, fost președinte al PNȚCD.
„Cui ar fi slujit aşa ceva? Şi cine să exercite această responsabilitate de conducere a treburilor ţării în condiţiile de atunci. Toată lumea înţelegea că eu am fost un factor de echilibru. Prezenţa mea a asigurat echilibru în ţară, ieşirea mea din joc ar fi fost un element care ar fi provocat dezechilibre, tensiuni şi explozia relaţiilor sociale”, susține Ion Iliescu, fost președinte al CFSN.
„Am avut sentimentul foarte clar şi s-a văzut că această hotărâre generează împotrivire, o atitudine categoric ostilă a partidelor istorice. Sincer să fiu, nici atitudinea partidelor istorice care spuneau, gata, noi am revenit la putere şi noi suntem cei care facem jocul politic, nici asta nu era foarte în regulă. Şi evident că a urmat un conflict destul de greu”, spune fostul premier Petre Roman.
Un conflict cu o miză imensă
Miza conflictului era imensă. Mai mult decât soarta alegerilor de la 20 mai, în joc era intrarea României în rândul democraţiilor de tip occidental sau menţinerea ei în zona incertă a reformelor de tip perestroika promovate de liderul sovietic, Mihail Gorbaciov.
„Noi am avut un număr de zile un partid-stat, din nou. Sigur că încet-încet a avut loc o diferenţiere juridică între FSN partid şi CFSN - cel care exercita puterea central şi la nivel local, pentru că el conducea şi în judeţe. Dar această distincţie juridică a fost una tardivă”, spune politologul Alex Gussi.
Primele semne că partidul-stat ar putea supravieţui sub alt nume existau chiar din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989.
În prima sa apariţie la balconul fostului Comitet Central, anumite gesturi ale lui Ion Iliescu au trezit temerea că viitoarea democraţie românească risca să se oprească la nivelul schimbărilor promovate de liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, la sfârşitul anilor '80.
„În 22, asta era de fapt atmosfera din stradă, acele steaguri cu stema decupată şi faptul că lumea striga "Jos comunismul", şi scria cu vopsea pe ziduri "Jos Comunismul", şi chiar apăruseră bannere cu "Jos Comunismul". Şi primul lucru în momentul în care a apărut Iliescu la balcon şi a început cu dragi tovarăşi, cu reflexele de limbă de lemn, aia a fost o explozie imensă de indignare, chestia asta cu tovarăşu”, își amintește Anca Cernea, manifestant și membru PNȚCD.
În plus, prezenţa în Consiliul Frontului Salvării Naţionale a unor membri ai nomenclaturii, dar şi în Guvern a unor persoane precum Victor Atanasie Stănculescu, a cărui implicare în represiunea de la Timişoara era cunoscută, a sporit suspiciunea că oamenii vechiului regim sunt pe cale să îl conducă şi pe cel nou.
Un document pare să confirme această deviere - de la pluralismul de tip occidental, proclamat de Revoluţie spre o formulă hibrid cu un partid dominant. Este vorba despre stenograma discuţiei din 27 decembrie 1989 dintre Ion Iliescu, Petre Roman şi alţi câţiva membri ai CFSN şi ambasadorul sovietic la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov. Potrivit stenogramei, Ion Iliescu îi transmitea lui Mihail Gorbaciov că, în România, Partidul Comunist nu mai are nici o şansă. Dar că, spune stenograma, există soluţia Frontului, care trebuie să rămână "forţa politică esenţială".
În plus, Ion Iliescu arăta că un număr mare de partide noi ajută de fapt Frontul Salvării Naţionale să rămână dominant: „N-am confundat pluralismul cu pluripartidismul. Nu excludem posibilitatea apariţiei şi de partide şi de tot felul de organizaţii, ba, chiar din punctul nostru de vedere, cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine, va fi mai puţin periculos pentru unitate decât dacă s-ar crea o singură forţă. Îi lăsăm să se difuzeze şi apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului”.
Fostul preşedinte al României refuză însă ideea că această declaraţie ar dovedi legăturile sale cu Moscova şi că fi avut vreo importanţă practică.
„Nu, nu. Era o chestie de formulare. Ideea de fond a legii respective era cadrul liber democratic de constituire de partide politice şi de competiţie liberă între partidele politice. Asta a fost ceea ce a guvernat actele noastre legislative şi guvernamentale, aşa s-a născut CPUN, care să adune partide de orientări foarte diferite”, spune Ion Iliescu.
Speranțe spulberate
Cert este că, după anunţul FSN că se va transforma în partid politic, mulţi dintre cei care în decembrie protestaseră împotriva comunismului şi-au văzut speranţele spulberate. Când tinerii din partidele istorice au dat semnalul unei mari manifestanţii anti-FSN, zeci de mii de bucureşteni s-au adunat în Piaţa Victoriei.
„Organizaţiile de tineret ale celor două partide istorice, PNL și PNȚCD, din care și eu făceam parte, am hotărât să facem o manifestaţie publică, un marş de protest, de ce? Exact pentru lucrurile care astăzi ni se par fireşti: separarea puterilor în stat, şi ne referim la FSN care atunci era putere executivă şi legislativă, şi depolitizarea televiziunii şi radioului public: trecerea de la un serviciu de stat, la unul public, echidistant şi neutru”, afirmă Călin Popescu Tăriceanu.
În contrapondere, în Piaţa Victoriei au apărut destul de repede şi simpatizanţii FSN.
Pe fondul manifestației de stradă, liderii FSN acceptă să negocieze. Discuţiile s-au purtat în sala de şedinţe a Guvernului.
În ciuda tensiunilor, Ion Iliescu acceptă că FSN nu poate fi și partid și structură de stat. Se decide crearea din februarie a unui Consiliu Provizoriu de Uniune Națională. Dar, potrivit decretului de înfiinţare, jumătate din locuri aparţinea CFSN, iar cealaltă jumătate tuturor celorlalte 30 de partide înregistrate.
Prin urmare, majoritatea covârşitoare din cele 253 de voturi revenea marelui partid FSN. Iar guvernul condus de Petre Roman rămânea, ca şi până atunci, la FSN.
Deși negocierile din 28 ianuarie avantajaseră net FSN, liderii şi simpatizanţii Frontului nu erau mulţumiţi.
Situaţia devine extrem de critică a doua zi, când la Bucureşti ajung mii de muncitori din ţară şi 5000 de mineri din Valea Jiului. Liderul ţărănist Corneliu Coposu este asediat, împreună cu colegii săi, în clădirea PNŢCD. Primul ministru, membru al FSN, apare să îl salveze de furia mulţimii otrăvite de propagandă.
„M-am dus personal la sediul PNȚC la cererea domnului Coposu, m-a sunat şi mi-a spus: Domnule prim-ministru, sunteţi responsabil. Şi aşa era, avea dreptate. Şi până la urma urmelor, a trebuit să mă duc cu domnul Coposu personal ca să-l bag într-o tanchetă, ca să iasă de acolo, lucru foarte neplăcut şi cu adevărat urât că un om care vorba aia, şi-a dat viaţa până la urmă, era gata să-şi dea viaţa pentru un ideal de libertate, să fie tratat în felul acesta”, spune Petre Roman.
„Era o mulţime care voia să ne căsăpească, eu am fost chiar primul care am intrat în tanchetă. Înainte de a intra în tanchetă, am observat cum un individ a încercat cu o bâtă să-l lovească pe preşedintele, m-am dat la o parte, m-a lovit pe mine în umăr”, spune Ionuț Gherasim, secretarul lui Corneliu Coposu.
Folosirea muncitorilor şi a minerilor ca masă de manevră în bătălia politică a înregistrat, la 29 ianuarie, primul episod major.
„Campaniile electorale au fost puse sub semnul unei disimetrii între FSN şi partidele istorice. Am avut de-a face cu o falsificare a tranziţiei şi construirea unui model greşit”, precizează Alex Gussi.
Abia alternanţa la guvernare, accesul constant al marelui public la surse diverse de informare şi apartenenţa la Uniunea Europeană au înscris România în rândul democraţiilor pluraliste veritabile.
Traseimul politic exprimă însă şi astăzi o anumită nostalgie după sistemul partidului dominant, veşnic la putere.
- Etichete:
- 1990
- pntcd
- fsn
- partide istorice
- anul zero
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News