INTERVIU Digi24. Sorin Ducaru: Negocierile pentru șefia NATO trebuie să fie discrete
Ambasadorul român la NATO mizează pe discreţie şi negocieri pe canale diplomatice pentru desemnarea candidaţilor la şefia Alianţei. Sorin Ducaru, viitor asistent pe probleme de securitate al şefului NATO spune, într-un interviu acordat Digi24, că este prea devreme pentru astfel de discuţii care, însă, au prins contur la Bucureşti în ultimele luni. Traian Băsescu şi Mircea Geoană au fost numele vehiculate pentru preluarea mandatului de secretar general NATO, la sfârşitul anului viitor.
„Probabil că factorii de decizie din România vor avea o analiză clară probabil mai către toamnă, când se aşează şi lucrurile - vor fi alegeri şi în Germania. Se vor aşeza apele în acest sens şi trebuie să facem în aşa fel încât să acţionăm discret, eficient, astfel încât să fim băgaţi în seamă de aliaţi, de partenerii noştri, mai mult decât ne băgăm noi înşine în seamă. Deci aceasta este, după părerea mea, abordarea utilă şi productivă”, afirmă Sorin Ducaru.
Urmăriți interviul integral în materialul video atașat.
Să clarificăm de la bun început, asistent sau adjunct al secretarului general NATO?
Și una și alta, pentru că titulatura în limba engleză este cea de asistent al secretarului general, cea în limba franceză ar fi în traducere adjunct al secretarului general.
Este obținerea acestui post și rezultatul unei strategii pe care MAE o duce în această perioadă pentru a susține candidaturi românești în organizații internaționale?
Absolut. În 2006, când am preluat funcția la NATO și eram la doi ani de când eram membri, singurul român din secretariatul internațional era de fapt un american, Mihai Carp, fiul lui Mircea Carp, cel care tocmai și-a lansat cartea de amintiri de pe vremea Europei Libere. În special după summit-ul de la București, când am proiectat o vizibilitate și un profil mai clar al României și am putut să articulăm și contribuțiile în operații, dar și în dezbaterile de idei în contextul conceptului strategic, apoi lansarea în proiecte majore, cum ar fi lansarea scutului antirachetă. Am avut o strategie care a fost omologată la toate nivelele, la președinte, prim-ministru, ministru de externe, de a promova candidați români. Numai în delegația secretarului general, care a fost zilele trecute în România, din cei șapte membri ai delegației trei erau români: Oana Lungescu, purtătoarea de cuvânt, Mirela Maghiar, adjuncta directorului de cabinet, care a fost și adjuncta mea la delegația României, și Călin Stoica, directorul pentru afaceri multilaterale din secretariatul internațional. Ei fac parte dintr-o echipă sudată, cred că pot spune în momentul de față că avem oameni la nivele manageriale medii spre înalt în toate cele șapte divizii din cadrul Alianței.
Candidatura mea a fost, dacă vreți, la capătul acestei experiențe pe care am acumulat-o și eu și colegii mei. Este vorba despre un concurs, dar este mare lucru când instituția ministerului, când delegația poate ghidona candidații pentru a fi competitivi. Și eu am beneficiat în momentul în care m-am înscris de sprijin național la nivel de președinte, prim-ministru, ministru de externe.
Postul dumneavostră, de ambasador al României la NATO, va fi liber. Cine v-ar putea urma?
Voi fi fie asistent, fie adjunct, nu și asistent și adjunct. Sigur, lucrul acesta se va întâmpla în toamnă, decizia aparține autorităților române. Cred că profilul este deja cunoscut, eu am succedat ambasadorului Bogdan Mazuru, și înaintea lui a fost ambasadorul Lazăr Comănescu. Este foarte important să fie cineva care este familiarizat și a lucrat în domeniul securității internaționale, cu atât mai mult chiar a problematicii NATO, aș spune o înțelegere a dinamicii politicii din Alianță, a dinamicii transatlantice, a relației dintre Statele Unite și țările europene. Eu cred că sunt mulți colegi talentați și pregătiți în Ministerul de Externe pentru a-mi succeda în acest post, iar eu sunt extrem de interesat de a putea preda ștafeta în cele mai bune condiții și de a colabora mai departe.
De la București v-au consultat la nivel de opinie, de sfat? Dincolo de profil, dacă ați recomanda pe cineva, nu puteți da nume, dar ați fost consultat cine ar putea să vă ducă mai departe munca la misiunea noastră la NATO?
Am fost consultat și am prezentat profilul ideal astfel încât decidenții politici să aibă profilul clar și nu cred că este o mare dilemă în ceea ce privește ce are România nevoie în acel. Eu sunt întodeauna dispus să fac parte din orice fel de dialog, de consultare, sau analiză.
Veți conduce o divizie care sună, poate, puțin pretențios: riscuri de securitate emergente. Ce probleme veți încerca să rezolvați?
Sună, într-adevăr, ezoteric. Să vă prezint câteva domenii concrete care țin de această divizie: problematica securității cibernetice, securitatea energetică, lupta împotriva terorismului, politica nucleară a NATO, lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, programul de știință pentru pace – e un program între aliați și parteneri tocmai pentru a promova proiecte comune, plus o unitate de analiză strategică a Alianței.
Suntem recunoscuți pentru că avem hackeri pricepuți. Cu ce arme luptă NATO pe această parte din divizie?
Când menționați hackerii probabil vă referiți la talentul românilor în domeniul cibernetic, al IT-ului. Trebuie înțeles că apărarea cibernetică la nivelul NATO, aici e o nuanță între apărare și securitate cibernetică, se referă mai ales la pregătirea alianței și aliaților de a fi în măsură să răspundă unor amenințări cibernetice de nivel masiv, strategic. NATO nu intră în domeniul criminalității cibernetice. Se stabilesc liniile de demarcație dintre responsabilitățile NATO de cele de care se va ocupa din ce în ce mai mult Uniunea Europeană, sau chiar sistemul ONU. Noi vorbim aici în special de cum ar trebui să fie protejate sistemel propii ale alianței, de la structura de comandă militară, al agenții, la cartierul general, pentru a nu fi vulnerabile unor atacuri cibernetice.
Termenul ar fi ca în octombrie acest an să atingem acel nivel de protecție centraliză pe care ni l-am propus la summit-ul de la Lisabona.
După care idealul este de a crea niște standarde, niște cerințe în planurile de capabilități ale tuturor aliaților, astfel încât să ne putem dota fiecare, la noi acasă, de o manieră uniformă și de înalt standard. Responsabilitatea primordială este a statelor proprii. Următorul pas va fi acela de a vedea modul în care NATO ca alianță poate veni în sprijinul unuia sau altuia dintre aliați. Dealtfel, aceasta va fi o dezbatere la reuniunea ministerială a NATO de peste două săptămâni, din luna iunie.
Riscuri de securitate emergente înseamnă de fapt noile riscuri, riscurile secolului XXI și ne adaptăm la aceste situații. Reprezintă, dacă vreți, acele domenii neclasice, dincolo de apărarea convențională pe care o știm.
În continuare se discută, negociază și încă se implementează scutul antirachetă în care România este direct implicată. La nivel de discuții, dezbateri, cu Rusia, care mai este pulsul acestor discuții?
Sistemul de apărare antirachetă ține tot de o adaptare la noile tipuri de amenințări, dar fiind deja un sistem operațional intră în preocuparea altei divizii, aceea de investiții în apărare. Aici NATO are un plac clar, structurat pe planul american acestei evoluții în trei etape. Dialogul cu Ruisa este deschis, valorificat mai mult sau mai puțin în funcție de diferite etape. A fost o perioadă intensă în jurul summit-ului de la Lisabona. Nu întâmplător a apărut acest acest acord de cooperare între Rusia și NATO. Sunt unele aspecte care nu sunt clarificate, unele de percepție. NATO insistă și prin toată structurarea acestui plan demonstrează că este vorba strict de un sistem defensiv. Prin definiție nu este îndreptat împotriva nimănui. Deasemenea, adresându-se unor amenințări din partea unor țări terțe care avea capabilități relativ limitate și nepredictibile de atac cu rachetă, el nu poate strica echilibrul descurajării nucleare între Rusia, pe de o parte, și SUA sau țările occidentale.
Ce e neclar la Moscova?
Este încă o dezbatere politică internă. Eu cred că se urmărește în continuare felul în care se reglementează acest lucru la nivelul NATO.
Încearcă să obțină mai mult control și mai multă informație despre acest sistem de cooperare pe sistemul antirachetă?
Se vorbește despre diverse tipuri de garanții reciproce, partea rusă insistă pe garanții juridice, țările NATO au venit pe formula mai practică, mai flexibilă, a garanțiilor politice, care oricum funcționează și în cadrul altor regimuri de echilibru al armamentelor. Sunt multe aspecte de detaliu, care țin și de diversele momente politice din fiecare țară. De exemplu, anul trecut, fiind vorba de un an electoral atât în SUA, cât și în Rusia, dialogul a fost mai puțin intens. Acum, la ultimele două ministeriale, a existat un dialog în Consiliul NATO-Rusia pe acest subiect, fără să pot spune că avem o străpungere. E un proces în care părerea mea este că trebuie să avem răbdare, să creăm încredere reciprocă și transparență, ceea ce – cel puțin România – a făcut-o întotdeauna. Și Rusia are un sistem propriu de două sisteme independente care pot coopera, comunica cel puțin în ce privește senzorii, imaginea amenințărilor care există și care pot fi fie la adresa țărilor NATO, fie la adresa Rusiei, dar fiecare are responsabilitate proprie pe teritoriile proprii, deci eu am abordare i-aș spune „încăpățânat constructivă și optimistă” în acest sens și evoluțiile vor demonstra că vor putea să fie punți de legătură, însă cu multă, multă răbdare.
Înainte de a ajunge la NATO, ați fost ambasador al României în Statele Unite, ați fost reprezentant la ONU, ați putut discuta cu toate cercurile diplomatice. Simțiți o evoluție sau poate o involuție în ceea ce privește percepția asupra românilor, asupra României în general, ca imagine în lume, evident în cercurile diplomatice?
Fără îndoială este vorba de o evoluție în percepția României. Odată cu statutul de membru cu drepturi depline în NATO și apoi în Uniunea Europeană, aș spune că profilul strategic al României s-a clarificat. Pe urmă, în cadrul acestor două organizații, România și-a pus amprenta, aș spune, prin contribuții, prin câteva teme-cheie de interes pe care le-a promovat, prin rolul pe care îl are în vecinătatea Alianței, fiind o țară la frontieră și a NATO, și a Uniunii Europene. Este o țară care dorește să clădească punți, și nu ziduri la această frontieră. Trăim într-o lume globalizată în care aspectul cooperării în domeniul securității și în alte domenii devine esențial. De fapt, în NATO a devenit o misiune importantă, în afară de apărarea teritorială, și managementul crizelor. Deci, clar, acest profil s-a conturat, este recunoscut, am devenit ceea ce ne-am dorit - și mi-aduc eu aminte de când eram student și tânăr diplomat - să revenim în familia democrațiilor de tip occidental bazate pe economii de piață, pe respectul legii. Sigur că sunt momente și moment și de exemplu criza economică mondială a afectat și a creat diverse percepții în diverse țări, în funcție de situația care a generat-o. Aș spune că România este într-o situație predictibilă și l-aș cita pe secretarul general, care spunea că și această criză, oricât de lungă ar fi, se termină obligatoriu și sunt țări, precum România, care au arătat că pot reveni pe creștere și pot evolua în sensul acesta. Sigur că anumite contexte interne pot avea rezonanță, reverberații și probabil mai mult în Uniunea Europeană, pentru că Uniunea Europeană a devenit un fel de casă comună, deci temele interne sunt la ordinea zilei, dar sunt chestiuni mai degrabă episodice, dacă le urmăriți și cum sunt reflectate mai ales în presa internațională. Pe de termen lung, aș spune că percepția României este consolidată.
Nu se vorbește oficial, dar se vorbește că România ar putea da următorul secretar general al NATO. Cum se negociază, ce șanse sunt ca România să dea următorul secretar general și ce este foarte important atunci când se decide, se cade de acord asupra omului, persoanei care va prelua șefia Alianței?
În primul rând, România, ca orice alt stat aliat, are și o șansă, și un merit de a da și de a promova o candidatură pentru acest post de vârf în cadrul Alianței. Este un post eminamente politic, alegerea se face din rândul șefilor de stat, guvern sau din rândul miniștrilor țărilor Alianței. Se face prin consens, de aceea, de obicei procedura este una de consultare în capitală, între aliați, care duce în final la un rezultat consensual. Deci, nu este o chestiune de campanie de tip electoral, cum se face într-o democrație normală, când rezultatul unei campanii este un vot majoritar. Aici nu vorbim de vot majoritar, vorbim de consens și tocmai pentru că țările și candidații sunt tratați cu respect, cu discreție, ea se face prin aceste consultări mai degrabă discrete. Concentrarea asupra acestui subiect se face, de obicei, cu doar câteva luni înainte de expirarea mandatului secretarului general în funcțiune.
Deci, ar fi prea devreme, deși la București s-au vehiculat niște nume...
Acuma, trebuie să înțelegem niște lucruri și eu aș da exemplul candidaturii secretarului general actual, lui Andres Fogh Rasmussen. Eram ambasador la NATO înainte de summitul de la Strasbourg când în 2009 s-a discutat acest lucru. S-au vehiculat și atunci nume, de obicei cu discreție, cu mai multe luni înainte, s-au lansat chiar și niște candidaturi oficiale, cam cu trei luni înainte de expirarea mandatului secretarului general de atunci. Secretarul general Anders Fogh Rasmussen, care atunci era prim-ministrul Danemarcei, a fost ultimul care s-a înscris în această cursă formal, dar a făcut-o după ce a existat acest efort de consultări discrete aproape cu toți aliații, astfel încât a intrat pe un teren bine pregătit și cel care a intrat ultimul în joc, după cum s-a văzut, e și cel care a devenit secretarul general.
Deci nu e bun prea mult zgomot, cu mult timp înainte de aceste consultări...
Părerea mea e că în astfel de alegeri prin consens – aș aduce aminte și momentul în care România și-a lansat candidatura de a găzdui summitul la București, și atunci a fost o competiție, care a fost tranșată discret, nu cu mult zgomot, astfel încât s-a creat o succesiune între summitul de la București și summitul de la Lisabona, pentru că o campanie prea vizibilă sau prea zgomotoasă ar putea prejudicia fie șansa unei țări, fie a celeilalte. Trebuie să fim pregătiți pentru o astfel de candidatură românească. Eu pot să vă spun că la nivelul meu, încă de anul trecut am prezentat rapoarte despre potențiali – interne, ale delegației - despre potențiale evoluții, despre potențiali candidați. La un moment dat, cred că factorii de decizie din România vor avea o analiză clară, probabil mai către toamnă, mai către sfârșitul anului, când se așază lucrurile, vor fi alegeri și în Germania, se vor așeza apele în acest sens și trebuie să facem în așa fel, încât să acționăm discret, eficient, astfel încât să fim băgați în seamă de aliați, de partenerii noștri mai mult decât ne băgăm noi înșine în seamă. Deci aceasta este, după părerea mea, abordarea utilă și productivă și să nu uităm că această candidatură la funcția de secretar general NATO va fi privită, la orizontul viitorului an, în conjuncție și cu alte funcții importante care vor fi puse pe tapet la nivelul Uniunii Europene tot în 2014, mai în toamnă, și va fi un echilibru al reprezentărilor, că nu poate să fie și secretarul general NATO, și președintele Comisiei Europene, și președintele Consiliului European din aceeași țară. Deci e o ecuație complexă, în care se vor face negocieri, se vor face aranjamente de sprijin reciproc, fiecare țară se poziționează. Și noi avem, cel puțin la nivelul ministerului, evaluări – cel puțin eu le știu pe cele pe care le trimit la nivelul Delegației la NATO -, iar în 2015 este o altă funcție importantă care va fi vacantată pe plan mondial, cea de secretar general al ONU.
Vă mulțumesc că ați fost alături de noi, în studioul Digi24, și vă urez succes în noua misiune pe care o veți începe în toamna acestui an!
Vă mulțumesc mult de tot!
Interviu realizat de Raluca Lunculescu
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
