Sistemul electoral din Statele Unite, explicat

Sistemul electoral al Statelor Unite este unul dintre cele mai complicate din lume, o combinaţie între votul direct şi cel indirect, informează News.ro.

Scrutinul pentru Casa Albă este unul indirect, în care delegaţii şi electorii din Colegiul Electoral iau locul votanţilor direcţi. Scopul sistemului este ca statele cu o populaţie redusă să nu fie ignorate în procesul electoral.

Toate cele 50 de state federale americane au un număr prestabilit de „electori” în Colegiul Electoral – aproximativ proporţional cu populaţia statului.

În total, Colegiul este format din 538 de electori, din care 435 sunt distribuiţi în funcţie de populaţia statelor, iar 100 sunt distribuiţi câte doi pentru fiecare stat american. Alţi trei electori sunt desemnaţi pentru capitala Washington D.C.

Pentru ca un candidat să câştige alegerile are nevoie de susţinerea a cel puţin 270 de electori – jumătate plus unul.

Distribuirea electorilor se face, aproape în toate statele, după principiul „câştigătorul ia totul”, astfel candidatul care obţine majoritatea votului popular într-un stat va obţine toţi electorii acelui stat.

Există, însă, două excepţii: Maine şi Nebraska, unde electorii sunt repartizaţi proporţional.

Principalul dezavantaj al sistemului electoral american este faptul că unele voturi sunt mai valoroase decât altele, mai ales în cazul aşa-numitelor „swing states”, state cu o populaţie însemnată şi care oscilează între republicani şi democraţi.

Acestea sunt principalele “câmpuri de luptă” pentru candidaţi şi decid, de regulă, soarta scrutinului.

Practic, americanii votează pentru electori, nu pentru candidaţii propriu-zis. Electorii sunt oficiali din stat sau membri ai partidelor, dar numele lor nu apare, de regulă, pe buletinul de vot.

Numărul de electori pe care îi are fiecare stat este egal cu numărul de reprezentanţi pe care îi are în Camera Reprezentanţilor şi în Senat. California, de exemplu, cel mai mare stat, are 55 de electori, în timp ce Wyoming, stat cu populaţie redusă, are numai trei.

Ce sunt „statele indecise”

Principalele state indecise în 2016 sunt Florida, Ohio şi Pennsylvania. Printre alte state importante se numără Wisconsin, New Hampshire, Minnesota, Iowa, Michigan, Nevada, Colorado şi Carolina de Nord.

Acestea pot fi împărţite în trei categorii:

1. Bijuteriile Coroanei

În scrutinele recente, preşedinţia a fost câştigată în Florida şi Ohio. Al treilea, respectiv al şaptelea stat ca mărime din SUA, cu 29, respectiv 18 electori, Florida şi Ohio oscilează în permanenţă între Partidul Democrat şi cel Republican.

De asemenea, candidatul care a câştigat în cele două state a câştigat şi preşedinţia la aproape fiecare scrutin din ultimele cinci decenii.

În aceste condiţii, nu este o surpriză că atât Trump, cât şi Clinton alocă mult timp şi multe resurse celor două state.

2. Statele pe care Trump trebuie să le câştige

Din cauza schimbărilor demografice din Statele Unite, dar şi din cauza controverselor şi scandalurilor care îl înconjoară pe Trump, state care erau înainte fiefuri republicane, pot să fie câştigate de democraţi în 2016.

Când Barack Obama a câştigat în Carolina de Nord în 2008, a fost primul democrat care a reuşit să facă acest lucru după Jimmy Carter. Mitt Romney a recâştigat statul sudic în 2012, iar acum pare divizat între Clinton şi Trump.

Mai mult, candidata democrată speră să mai cucerească şi alte fiefuri republicane: Arizona, Georgia şi Missouri – state unde republicanii au câştigat fără excepţie de aproape două decenii.

Trump nu îşi permite, însă, să piardă aceste state în 2016.

3. Statele cucerite de Obama

Obama a câştigat detaşat alegerile prezidenţiale din 2008 şi 2012, cucerind “swing states” tradiţionale, precum Iowa şi Pennsylvania.

De asemenea, el a atras state cu o mare diversitate etnică, precum Colorado şi Nevada, în tabăra democrată.

Mai mult, şi-a folosit popularitatea în rândul alegătorilor din clasa de mijloc pentru a impune dominaţia democrată în state precum Virginia şi Carolina de Nord.

Potrivit sondajelor, Clinton îşi păstrează avansul în Colorado, Pennyslvania şi Virginia, dar în Iowa şi Nevada situaţia nu s-a clarificat încă.

De asemenea, îi este mai greu decât se aştepta să convingă electoratul din New Hamsphire, care a votat pentru democraţi la fiecare scrutin în afară de cel din 2.000.

Contestarea alegerilor

Există întotdeauna riscul ca, la finalul Zilei Alegerilor, să nu fie clar câştigătorul. Unul dintre scenariile posibile poate fi a rezultatul să fie prea strâns pentru a fi decis fără numărarea tuturor voturilor.

Un alt scenariu este ca alegerile să fie contestate în instanţă, ceea ce ar putea duce la un ordin judecătoresc de renumărare.

O a treia posibilitate este ca ambii candidaţi să aibă câte 269 de electori în Colegiu, caz în care Camera Reprezentanţilor votează pentru a alege următorul preşedinte.

Alegerile prezidenţiale din anul 2000 au fost al patrulea scrutin din istoria Statelor Unite şi primul din ultimii 112 ani în care câştigătorul nu a obţinut cele mai multe voturi din partea populaţiei. Al Gore a obţinut 48,38% din sufragii, la nivel naţional, iar George W. Bush 47,87%.

Rezultatul alegerilor a fost decis în Florida, unde rezultatul a fost atât de strâns încât voturile au trebuit renumărate.

Disputa a ajuns în cele din urmă la Curtea Supremă, care, pe 12 decembrie 2000, a decis că Bush va fi preşedinte. Cinci dintre judecători au votat pentru oprirea renumărării sufragiilor şi declararea republicanului învingător, iar patru au votat împotrivă.

Istoria sistemului

Când fondatorii SUA au creat sistemul Colegiului Electoral, în 1787, nu era posibil ca un candidat la preşedinţie să poată organiza o campanie la nivel naţional. În plus, identitatea naţională era departe de a fi cristalizată.

Varianta alegerii preşedintelui de către Congres a fost respinsă, pentru că ar fi provocat prea multe diviziuni. De asemenea, alegerea unui preşedinte de către administraţiile statelor a fost eliminată, pentru că ar fi subminat autoritatea federală.

Alegerea unui preşedinte prin vot direct a fost evitată, de asemenea, de teamă că oamenii îşi vor vota candidatul local favorit şi nu va exista nici un candidat cu o majoritate suficientă pentru a guverna toată ţara.

A fost ales sistemul electorilor, bazat, într-o oarecare măsură, pe Colegiul Cardinalilor care îl aleg pe Papă. Autorităţile au plecat de la premisa că persoanele cele mai bine informate şi mai înţelepte din fiecare stat se vor întruni pentru a alege un preşedinte pe baza meritelor acestuia, fără a ţine cont de loialitatea lor la nivel de stat.