România furată. Cât costă să devii părinte atunci când ţi s-a pus diagnosticul de infertilitate?
Infertilitatea este o boală ce a fost clasată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pe locul 5 în topul dizabilităţilor la nivel global. România însă a recunoscut-o ca fiind o problemă de sănătate publică abia la sfârşitul anului 2010, asta în timp ce mai toate ţările europene aveau politici clare de sprijinire a cuplurilor care îşi doreau dar nu puteau avea copii. Ce strategie a adoptat România, în contextul în care în cele trei decenii de democraţie rata natalităţii a scăzut cu aproximativ 45%, aflaţi dintr-un material marca România furată.
Mircea Borşan: Sunt Mircea, am 34 de ani, şi de 8 ani încercăm să avem un copil.
Monica Borşan: Sunt Monica, am 29 de ani şi sufăr de infertilitate tubară.
Mircea: Am schimbat mulţi doctori,
Monica Borşan: Am făcut nenumărate intervenţii,
Mircea Borşan: Două operaţii laparoscop,
Monica Borşan: Patru histerosalpinografii,
Mircea Borşan: O histeroscopie,
Monica Borşan: Şi zeci de analize şi controale.
Mircea şi Monica Borșan nu reprezintă un caz izolat, iar cei aflaţi în situaţia asta sunt pe cont propriu.
Monica Borşan: Suntem împreună de atâţia ani de zece ani şi probabil se întrebau: ăia de ce nu or face sau de ce nu îşi doresc. Probabil că lumea se gândeşte că nu ne doream. Şi aşa am dat un răspuns tuturor
Statul le întinde doar un deget: suportă o fertilizare în vitro şi un embriotransfer, dar nu pentru toată lumea. Chiar şi aşa, după îndeplinirea criteriilor impuse de Ministerul Sănătăţii, cuplurile, care nu pot, dar îşi doresc copii, trebuie să suporte din propriul buzunar analizele şi tratamentele de stimulare a fertilităţii.
Monica Borşan: Anul trecut am cheltuit undeva la 6.300 de euro. Foarte mult şi dacă nu ne ajutau părinţii nu aveam.
Dr. Melihan Bechir, vicepreşedinte A.E.R: Finanţarea de către stat a tratamentelor de infertilitate are impact asupra ratei de sarcină la nivel naţional. Un nivel scăzut de rambursare vine nesatisfăcător pentru astfel de tratamente.
Monica Borşan: Eu cred că durerea... asta înseamnă când îţi moare cineva. Durerea că nu o să îl mai vezi şi dorul. Exact aşa simt eu că este infertilitatea pentru mine. E un dor, dar e un dor către cineva pe care eu nu îl cunosc.
Un cuplu din şase este infertil
În România, un cuplu din şase luptă cu această problemă. Statisticile mai arată că o treime dintre femeile de peste 35 de ani sunt infertile, iar în rândul celor trecute de 40 de ani, infertilitatea este întâlnită la peste jumătate. În ultimii ani, şi numărul bărbaţilor care se confruntă cu această problemă a crescut.
Dr. Andreea Velişcu, Maternitatea „Panait Sârbu”: Dacă e să ne uităm în cărţi de acum 20 - 30 de ani în niciun caz nu era rata asta de infertilitate.
Dr. Melihan Bechir: România din punct de vedere al indicatorilor de fertilitate este sub media europeană.
Prof. dr. Radu Vlădăreanu, Asociația Română de Reproducere Umană: Infertilitatea este o problemă de sănătate publică, chiar în condiţiile în care demografia este atât de scăzută.
În 30 de ani de democraţie, natalitatea a scăzut
În cele aproape trei decenii de democraţie, rata natalităţii în România a scăzut drastic. Dacă în anul 1990 în România se năşteau peste 300.000 de copii, în anii 2000 numărul nou-născuţilor a scăzut cu peste 80.000, pentru ca în 2016 să se nască doar 64% din numărul de copii născuţi în primul an de după căderea regimului comunist.
Vasile Gheţău, dir. Centru de Cercetări Demografice: Totul se degradează, se deteriorează în structura pe vârstă a populaţiei. Cu alte cuvinte, natalitatea înainte de 1990 avea un nivel relativ ridicat în contextul european, dar menţinut prin acele măsuri foarte brutale.
Vasile Gheţău este directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române şi explică ce impact are numărul tot mai mic de naşteri asupra demografiei ţării nostre.
Vasile Gheţău: Scăderea naturală a populaţiei - 1 milion de locuitori din ianuarie 1990 până în ianuarie 2017, un milion de locuitori a pierdut România prin scădere naturală. Cifra este înfiorătoare. O astfel de scădere, şi cea naturală, la care adăugăm migraţia nu este sustenabilă în timp. O populaţie nu îşi mai poate găsi resursele interne pentru a reconstrui şi pentru a redresa situaţia. România nu este un caz izolat în Europa. Trebuie spus foarte clar că sunt ţări dezvoltate care au natalitate foarte scăzută şi în care există o scădere naturală a populaţiei - număr de decese mai mare decât numărul născuţilor.
În aceste ţări statul a luat măsuri pentru creşterea numărul de nou-născuţi, au inclusiv politici de susţinere a cuplurilor infertile care îşi doresc copii.
În Austria statul suportă, încă din anul 2000, 70% din costurile tratamentelor de infertilitate. Pe lângă medicamente, austriecii mai beneficiază şi de 4 proceduri de fertilizare in vitro, iar dacă apare sarcină, statul mai subvenţionează încă patru proceduri.
În Belgia statul decontează 6 cicluri de proceduri de reproducere umană asistată. Cuplurile sunt cele care aleg dacă vor inseminare artificială sau fertilizare in vitro. Pe lângă asta embriotransferurile sunt nelimitate şi gratuite.
În Spania şi Portugalia, procedurile de reproducere umană asistată sunt suportate 100% de către stat, cu o singură condiţie - totul să se desfăşoare în spitalele de stat.
România face paşi timizi în acest sens. Are un subprogram implementat în urmă cu 8 ani de zile şi care a fost bugetat de trei ori.
FIV pe banii statului doar pentru norocoşi
În primul subprogram al Ministerului Sănătăţii, desfăşurat în perioada 2011-2012, au fost au fost alese 900 de cupluri. Pentru ei statul a alocat peste 1,6 milioane de euro, iar procedurile de fertilizare in vitro şi embriotransfer au fost realizate în 11 clinici, din cele 24 existente la nivel de ţară. 4 erau în Bucureşti, 2 în Timişoara şi câte una în Cluj, Braşov, Iaşi, Sibiu şi Craiova.
După o pauză de doi ani, suprogramul este reluat. Banii sunt mai puţini, la fel şi numărul cuplurilor care se încadrau în criteriile Ministerului Sănătăţii. Pentru cele aproape 840 de cupluri, statul a alocat mai puţin de 1,5 milioane de euro.
Numărul clinicilor incluse în subprogramul din 2015-2016 creşte la 13. Astfel, 5 clinici erau în Bucureşti, 2 la Iaşi şi câte una la Târgovişte, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara, Craiova, Cuj.
Subprogramul primeşte finanţare şi pentru 2017-2018. În primele 9 luni ale lui 2017 s-au realizat un pic peste 200 de proceduri de fertilizare in vitro şi de embriotransfer, mult sub media anuală a primelor două subprograme.
Radu Vlădăreanu: Suma alocată nu este suficientă pentru cât de multă infertilitate este în România. Şansele ca la un singur ciclu sunt limitate.
Dr. Melihan Bechir: Rata de sarcină pe o procedură este de 26%, pe două proceduri 43% şi 80% pe 6 proceduri. Un plus ar fi dacă s-ar suplimenta. Şi în acest sens poate că trei inseminări intrauternien, două proceduri de reproducere umană asistată, de proceduri de fertilizare in vitro pentru un cuplu ar fi ideal, cel puţin pentru acest moment.
Medicii mai sugerează că ar trebui modificate şi anumite criterii de selecţie a cuplurilor care pot fi incluse în subprogramul Ministerului Sănătăţii.
Dr. Melihan Bechir: Un exemplu de care ne lovim mai tot timpul este valoarea AMH-ului. Ne dă o imagine legată de rezerva ovariană a femeii.
Dr. Andreea Velişcu: Într-un fel este o femeie de 28 de ani care are o rezervă ovariană foarte scăzută, dar ovocitele sunt de calitate genetică bună şi va obţine o sarcină chiar dacă are puţine ovocite, şi altfel vorbim de o femeie de 41 de ani cu aceaşi rezervă ovariană. Vârsta contează mult mai mult decât ne imaginăm.
Dr. Melihan Bechir: După 35 de ani practic scade calitatea ovocitară şi atunci mă gândesc că această limită a AMH-ului probabil ar trebui modificată sau eliminată.
Nicole Brunel, Asociaţia SOS Infertilitatea: România este una dintre puţinele ţări din Europa care are doar acest subprogram de fertilizare in vitro, prin care se oferă un sprijin parţial, pentru un număr limitat de cupluri, pentru o singură procedură de fertilizare in vitro. Există pentru norocoşii care au acces în subprogram în urma unei selecţii destul de severe.
Nicole Brunel a luptat personal cu infertilitatea.
Nicole Brunel, Asociaţia SOS Infertilitatea: În 2007 locuiam în Franţa şi am intrat pe un forum românesc despre maternitatea, parenting, care avea şi o secţiune despre infertilitate şi fertilizare in vitro. Citeam despre femei care aveau deja un credit, ca orice tânără familie şi atunci făceau o recreditare pentru a-şi permite tratamente şi am spus: Măi, dar ar trebui... e totuşi o condiţie medicală. Cotizaţia la asigurările de sănătate, ar trebui să vi se acopere măcar parţial.
Considerată boală şi clasata de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pe locul 5 în topul dizabilităţilor la nivel global, în România infertilitatea a fost recunoscută ca fiind o problemă de sănătate publică abia la sfârşitul anului 2010.
Nicole Brunel: Am scris Ministerului Sănătăţii atunci în 2008 şi mi-au trimis două documente în care era cuvântul infertilitate. Deci nu avea absolut nimic la nivel oficial pe infertilitate. Era un subiect complet tabu. Nimeni nu vorbea despre asta şi am început să ieşim în presă şi am cerut să fim sprijinite.
Nu a putut accepta că, în România, femeile care nu pot, dar care îşi doresc copii, trebuie să facă eforturi financiare considerabile pentru a deveni mame.
Nicole Brunel: La 30 deja am făcut prima fertilizare in vitro. Şi aş fi putut să rămân acolo, să trec prin infertilitate ca gâsca prin apă, pentru că am reuşit şi am reuşit cu gemeni. Din păcate, acea primă sarcină obţinută în 2008, am pierdut-o într-un stadiu avansat şi a fost imposibil de povestit cât de greu a fost, însă ceea ce m-a ţinut în viaţă a fost ideea că dacă am reuşit prima dată şi voi reuşi şi a doua oară. Însă a doua oară nu am reuşit, a treia oară nu am reuşit, a patra oară nu am reuşit, a cincea oară nu am reuşit. Făcusem tot ce se poate omeneşte. Ar fi fost foarte probabil să mă opresc acolo cumva. Până la a cincea, toate s-au întâmplat în Franţa, unde eu nu am plătit o centimă. Mi-am plătit transportul până la spital şi înapoi, atât. În rest toate consultaţiile, toate medicamentele, toate procedurile în sine, până şi testele de sarcină. Dacă eram în România nu îmi permiteam, punct. Foarte probabil încercam aşa cum încearcă majoritatea pacienţilor din România - una, două, maximum, maximum, cu preţul unui faliment personal trei fertilizări. Şi probabil că mă opream acolo. Mă uit la ea cum dă biberonul ăsta şi m-am întrebat de multe ori în lunga mea luptă cu infertilitatea de ce vrem copii. Şi am încercat la un moment dat să mă conving că nu vreau. Mi-ar fi fost mult mai simplu să nu îmi doresc copii. Şi am încercat să mă conving că dacă nu o să am copil o să am mai multă libertate, riguros adevărat. „Dacă nu o să am copil, o să am mai mulţi bani, riguros adevărat" - nimic din toate astea nu m-au convins. Şi dacă eu aş fi rămas pe ideea de a accepta o viaţă fără copii pentru mine ar fi însemnat să mă mint pe mine însămi.
Subprogram de 8 ani, bugetat de trei ori
Împreună cu alte şase femei care sufereau de aceaşi boală au pus bazele unei asociaţiei SOS Infertilitatea şi au deteminat autorităţile să recunoască infertilitatea ca o problemă de sănătate. Prima victorie cu sistemul a venit după doi ani, timp în care a făcut naveta între Franţa şi România. Ţara noastră urma să susţină cu bani de la bugetul de stat cuplurile infertile.
Nicole Brunel: S-a dat drumul subprogramului la sfârşitul anului 2010 pentru anul 2011. Noi am ştiut că nu va fi decât un sprijin parţial, dar expresia şi în presă, ba chiar şi în gura unor comunicatori oficiali a fost fertilizare in vitro gratuită. Nu este gratuită. Este un sprijin parţial pentru un număr limitat de cupluri, pentru o singură procedură de fertilizare in vitro.
Dr. Melihan Bechir: Cuantificarea rămâne la latitudinea Ministerului Sănătăţii vizavi de ce se poate şi ce nu se poate realiza în acest sens. Costurile sunt întradevăr împortante pentru cuplu. Numărul cuplurilor admise în subprogram este mic, având în vedere că numărul, cel puţin pentru noi ar fi necesar cam 1.500 de proceduri la un milion de locuitori, deci ar fi undeva la 15.000 de proceduri pe an. România este sub acest nivel, de zece ori sub acest nivel. Deci, suplimentarea numărului de proceduri în cadrul subprogramului este imperioasă, din punctul meu de vedere.
Mircea şi Monica nu s-au numărat printre cei aleşi de stat, aşa că au fost pe cont propriu.
Mircea Borşan: O fertilizare costă undeva la 5.000 de euro şi statul îţi dă 1.000 de euro şi un pic. Şi restul de unde? Când salariu este 250 de euro pe lună, acum ce s-a mai mărit. De unde ar avea un cuplu normal. Să zicem că ar lucra amândoi, de unde ar avea banii ăştia. Câţi ani ar trebui să strângă ca să aibă banii ăştia?
Monica Borşan: Ideea este că trebuie să faci analizele pentru dosar, care este analizat de o comisie din clinică sau din Minister, depinde unde depui. Trebuie să ai indicele de masă corporală de 25 - adică să fii perfectă, AMH-ul să îl ai bun, adică să fii perfectă, ceea ce sunt femei şi cupluri ce nu se încadrează în baremele în care au spus ei, dar la o clinică privată au reuşit să facă fertilizarea şi chiar au copii. Dar, statul a ales să aleagă dintre cei mai fertili dintre infertili.
Fertilizarea in vitro este pentru ei, ca şi pentru multe cupluri care nu pot avea copii, ultima speranţă pe care o mai au de a deveni părinţi.
În România există 24 de centre acreditate pentru FIV, (13 - Bucureşti, 2- Tg Mureş, Timişoara, Iaşi şi câte 1 centru în Sibiu, Craiova, Cluj, Braşov ), două dintre ele fiind de stat (CLUJ - Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj şi Bucureşti - Spitalul Clinic Prof. Dr. Panait Sirbu). Numărul celor care apelează la această procedură pentru a deveni părinţi creşte de la an la an.
În 2010 aproape 800 de români au făcut fertilizare in vitro, urmând ca în anul 2015 numărul cuplurilor care au apelat la această procedură de reproducere asistată să depăşească 1.300.
Numărul copiilor născuţi în România în urma subprogramului de fertilizare in vitro şi embriotransfer este unul necunoscut. Date oficiale există doar din primul subprogramul, atunci s-au născut 101 copii, iar asta pentru că femeile incluse în subprogram trebuiau să aducă certificatul de naştere al copilului la centrele unde au făcut fertilizare in vitro. În 2015 legislaţia se schimbă, iar de atunci cuplurile sunt obligate să se prezinte la clinicile respective doar până în săptămâna a şasea de sarcină.
Dr. Andreea Velişcu, maternitatea Polizu: Am vrea să ne aliniem cu alte ţări europene în care sunt mai multe proceduri decontate, dar pe de altă parte sunt şi ţări mult mai bogate decât noi, medicamentele la un moment dat să poată să fie decontate - povara financiară pe parte de medicaţie poate să fie destul de mare.
Prof. dr. Radu Vlădăreanu: Noi am avut la sfârşitul anului o discuţie la Palatul Parlamentului şi am chemat nişte specialişti recunoscuţi în ţară şi mass-media a fost şi mai mulţi care ... a fost şi ANT-ul, nu a fost şi ministerul, nimeni, dar am încercat să arătăm punctual ce nu merge la acest program, ce ar trebui şi toate aceste lucruri care ar trebui schimbate major. Dar, atâta timp cât executivul nu este acolo şi ANT-ul este format din doi-trei oameni care se luptă cu transplanturile şi nu îi interesează mai mult fertilizarea in vitro.
Vasile Gheţău, dir. Centru de Cercetări Demografice: Ceea ce se profilează pentru anul 2050 asupra populaţiei României se va ajunge la 16 milioane.
Cuplurile infertile nu aştepta ca autorităţile să facă ceva pentru ele. Pentru ei timpul e cel mai mare inamic.
Monica Borșan: Pot să spun că am fost norocoşi. Că ne-am dorit de tineri. Pentru că sunt cupluri care îşi doresc copii după 30 de ani. Mă gândesc cu groază că dacă ne-am fi dorit acum undeva la 28-30 de ani, să mai treacă încă 9 ani să ajung la aproape 40 de ani. De asta a fost foarte, foarte greu. Visez să îmi iau un căruţ frumos şi să mă plimb în parc. Asta vreau. Să mă duc... nu ştiu, cred că o să înnebunesc de fericire când o să mă duc în parc cu el. Îmi doresc să fie sănătos, nu contează ce e fată, băiat.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
