Să-l canonizăm!

Iulian Vlad trebuie suit în rândul sfinţilor, chiar dacă Biserica Ortodoxă Română nu recomandă graba în asemenea situaţii. Statura lui exemplară impune includerea în calendar. Nu oricum, ci în procedură de urgenţă şi cu însoţire de icoană. Televiziunile din România şi în primul rând Realitatea TV au declanşat demersurile de canonizare, în cadrul unei greţoase operaţiuni de spălare pe creier. Dătătorii cu părerea din studioul Realităţii TV au cuvântat duios despre anvergura generalului Vlad şi despre firea lui milostivă. Plasarea lui Iulian Vlad în fruntea unui mecanism represiv care a înconjurat vieţile românilor cu sârmă ghimpată a fost, după mintea dumnealor, o conjunctură şi nimic mai mult. Doar bietul general ştie cum a făcut faţă unei asemenea inadecvări. Un campion al blândeţii a fost silit să pozeze în securist suprem – tocmai el, care n-a omorât în viaţa lui o muscă şi care a fost un campion al dialogului afabil. Un tată de familie desăvârşit a asistat neputincios la felul în care subalternii lui au năvălit cu bocancii în existenţa atâtor şi atâtor mii de familii. Un pedagog de clasă a pozat în cerber al ceauşismului. Nu e simplu. Trebuie să dispui de mari înzestrări actoriceşti ca să izbuteşti o atare performanţă.

Demersurile de înălbire a generalului Iulian Vlad se adresează amnezicilor şi mai cu seamă oamenilor aflaţi în pragul vârstei de treizeci de ani. Ceilalţi, cei care şi-au păstrat memoria, onoarea şi poziţia bipedă, ştiu foarte bine cum a fost atunci. E de remarcat totuşi că borealizarea lui Iulian Vlad nu e singura operaţiune de acest tip, în care foştii arhitecţi ai terorii sunt înveşmântaţi în alb şi instalaţi în ipostaza de Feţi-Frumoşi patrioţi, care au vrut binele naţiei, n-au închis un ochi de grija ei şi şi-au săpat şanţuri pe frunte tot gândindu-se cum s-o apere. De câţiva ani încoace, pe tot felul de canale şi în primul rând prin mijlocirea anumitor posturi TV, românii află că răul a fost bun, că negrul a fost alb şi că viaţa dusă sub semnul celor trei F (frică, foamete, frig) a fost de fapt paradiziacă. E de bănuit că nu-i departe ziua când va avea loc şi reabilitarea lui Nicolae Pleşiţă. Va trebui atunci ca Octavian Hoandră să realizeze o ediţie specială cu slăbiciunea dumisale, Nicolae Breban, un intim al fostului torţionar cu patru clase. Chit că pentru asta va trebui să-i sară de la cuvânt pe invitaţii care au cioplit săptămâna trecută soclul eroului şi omului de omenie Iulian Vlad. Puţintică răbdare. Cu mici eforturi, va ajunge şi Nicolae Pleşiţă în pragul canonizării. Eventual fără icoană, fiindcă e nevoie de ierarhie chiar şi în abjecţie. Dar cu un nume sugestiv: Sfântul Nicolae Schingiuitorul.

Înapoi la Iulian Vlad acum.

„A fost un personaj solar, un personaj care avea o lumină a lui, un om deasupra timpului său, de o bunătate şi o generozitate incredibile, un făcător de istorie”. Aşa a vorbit despre el, fără să dea impresia că şi-ar fi pierdut minţile sau că ar fi rostit o replică de teatru absurd, Floriana Jucan în emisiunea lui Octavian Hoandră, vegheată de privirile tandru-aprobatoare ale moderatorului.

„A fost un mare român, a fost un mare profesor şi a fost un om de o bunătate pe care eu n-am mai întâlnit-o”. Aşa a vorbit Cozmin Guşă la înmormântarea de la cimitirul Ghencea Militar.

„Exemplu de onestitate civică şi politică, domnia sa a dat dovadă până în ultima clipă a vieţii de un crez exemplar prin forţa principiilor care i-au călăuzit viaţa.” Aşa a vorbit, tot la înmormântare, generalul în rezervă Aurel I. Rogojan, autorul uneia dintre cele mai groase perdele de fum din ultimul deceniu, sub titlul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor.

Prezent la ceremonie, jurnalistul Mihai Voinea a adunat şi alte acolade care au fost susurate pe deasupra sicriului drapat în tricolor, înainte de slobozirea poumbeilor: „blând învăţător”, „om care n-a făcut rău nimănui”, „mentor”, „patriot desăvârşit”, „mult venerat camarad”, „vrednic reformator”. Şi tot acolo Mihai Voinea a dezlegat limba unui brother in arms octogenar, care şi-a declarat mândria de-a fi fost securist, neuitând să înşire binefacerile angelice al regimului pe care-l slujise: „a dat la toată lumea case, a dat la toată lumea servicii, avea toată lumea ce să mănânce, nu-i găseai înşiraţi pe marginea drumului”. Păcat că nu s-a putut lua legătura, printr-o şedinţă de spiritism, cu Vasile Paraschiv, cu minerii care s-au închis în mină în 1977, cu fugarii executaţi sumar după Operaţiunea Autobuzul, cu moşierii şi chiaburii deposedaţi de proprietăţi în perioada 1946-1948 sau măcar cu morţii din decembrie 1989. E de presupus că ar fi avut şi ei un punct de vedere. Şi că ar fi aruncat o privire stupefiată sicriului îmbrăcat în drapelul naţional.

Slujitorii bisericii explică termenul de „canonizare” prin legarea lui de „canon”, care defineşte, în accepţia religioasă, o listă sau un catalog. Există însă un curent de gândire cârcotaşă care pune lângă românescul „canon” englezescul cannon, cu sensul de tun. Adică acel instrument care a scuipat moarte la Timişoara şi în alte puncte fierbinţi din decembrie 1989, la recomandarea blajină a fostului erou Iulian Vlad şi a viitorului sfânt Iulian.

Iulian Vlad s-a născut în satul Gogoşiţa din comuna Gogoşu (judeţul Dolj). O fi şi asta o cauză care a obligat atâta lume să spună atâtea gogoşi. Şi să-i confecţioneze un portret de erou celui care i-a condus o vreme pe torţionarii şi călăii din Securitate.

Citiți și: 

Ce spune Andrei Pleșu despre ultimul șef al Securității, generalul Iulian Vlad

Monstruoasa minciună pe care s-a clădit cultul lui Iulian Vlad

A murit Iulian Vlad, fostul șef al Securității ceaușiste