Mai multe medicamente decât oameni

S-a spus de multe ori că România e o ţară bolnavă. Rostită trist, blazat şi înţelept, constatarea a vizat în primul rând maladiile pentru care nu te duci la medic. De la suspicionită la duplicitoză şi de la logoree la caprovecinită (termenul e al lui Dan C. Mihăilescu, pe care îl evoc cu preţuire), catalogul de beteşuguri ale gândului şi vorbei s-a îmbogăţit de la an la an şi de la deceniu la deceniu. Mistici de coafor şi înţelepţi de cârciumă au preluat tema României bolnave şi, de la caz la caz, şi-au căinat ţara, au râs de ea sau au tratat-o cu dispreţ. Au făcut-o de cele mai multe ori la televizor, prin emisiuni moderate discutabil, în tirade ale delirului agramat sau în izbucniri viforoase. Şi, desigur, au avut grijă să se scoată feciorelnic din cauză. De vină pentru bolile României au fost întotdeauna ceilalţi şi niciodată ei.

Însă dacă se întâmplă să te uiţi la televizor când nu sunt emisiuni, adică în pauzele publicitare, descoperi că sensul figurat al bolilor româneşti păleşte în faţa sensului propriu. România chiar e bolnavă. Sau dacă nu ea, în orice caz locuitorii ei. De ce? Fiindcă majoritatea reclamelor TV sunt la medicamente. E limpede, în aceste condiţii, că publicitatea românească traversează deceniile de după 1990 cu schimbări de cotitură care nu te pot lăsa indiferent. Bascularea se dovedeşte violentă şi totală. Dacă primele două decenii de libertate ideologică şi mediatică au privilegiat reclamele la produse care îţi făceau mai mult bine decât rău, ultimul deceniu e martorul unei veritabile cruciade medical-farmaceutice. Înainte erai invitat să te îmbolnăveşti, acum eşti somat să te faci bine. Înainte ploua cu reclame la ţigări şi ningea cu reclame la băutură, acum pe ecrane se declanşează avalanşe de pilule, seruri, capsule şi supozitoare. Cuvântul de ordine din perioada 1992-2000 părea să fie „deteriorarea”, fie ea tabagică sau etilică. Erai îmbiat să te duci la magazin şi să cumperi baxuri de ţigări şi lăzi de vodcă. Vedetele carpatine ale zilei savurau păhărele de coniac pe terasa unui hotel din Grecia sau sorbeau zdravăn dintr-o sticlă de bere brumată. Cot la cot cu ele, staruri cu profil de Hollywood pufăiau ostăşeşte din tot felul de ţigări şi se uitau complice în cameră. Acum lumea întreagă nu mai e o scenă, ca la Shakespeare, ci o farmacie, iar cei care-i calcă pragul primesc pliante, halate şi zâmbete aseptice. Ca o curiozitate televizuală, kitschul farmaceutic n-a atins apogeul într-o reclamă la un medicament, ci într-un material dedicat unei farmacii. Şi pentru ca melasa să fie atotînecătoare, farmacia e „a inimii”, iar invitaţia la viaţă sănătoasă o formulează doi actori în vârstă, dintre care unul are probleme serioase de sănătate.

Dincolo de frecvenţa asasină a reclamelor TV la medicamente, care se explică în principal prin găleţile de bani plătite de companiile farmaceutice, mai trebuie subliniate câteva lucruri. Unul ţine de sonoritatea vag neplăcută sau derutantă a unor medicamente. E de sperat, de pildă, că nu se aşază nimeni la masă când la televizor rulează o reclamă la fluimucil sau mucosolvan. Pe de altă parte, reclamele la prostamol şi prostenal (ambele difuzate agresiv până la nevroză) nu te trimit cu gândul doar la prostată, ci şi la „prostovan” şi „prostănac”. În fine, „spersalerg” n-are nicio legătură cu enunţul „Sper s-alerg”, fiind doar un medicament prin care se încearcă vindecarea conjunctivitei. În masa informă de reclame la pastile şi supozitoare, una dintre rarele probe de inteligenţă vine de la „hemoroeasy”, care fructifică spiritual coincidenţa de pronunţie cu „hemoroizii” şi provoacă zâmbete prin falsul dezacord „hemoroeasy face bine”.

Un alt lucru care merită remarcat este informaţia precară care însoţeşte diverse reclame, printre care şi dubletul prostamol-prostenal. Un om neavizat şi care nu consultă surse de specialitate le poate lua după ureche, aşteptând aceleaşi efecte. În realitate, unul este un medicament, iar celălalt este un simplu supliment nutritiv, care vine însoţit de promisiuni de ameliorare substanţială a vieţii sexuale şi care, folosit lăutăreşte, poate produce efecte neplăcute, dacă nu grave de-a binelea.

Mai trebuie spus că, în unele cazuri, inteligenţa creatoare a celor care produc reclamele pe care le vedem zi de zi intră pur şi simplu în impas. E momentul când apar formulările şcolăresc-stupide din categoria „Nurofen răceală şi gripă – vindecă gripa şi răceala”. Însă indiferent de apetitul pentru inovaţie şi originalitate al creatorilor de conţinut publicitar, impresia generală este că reclamele la medicamente pe care le difuzează posturile TV au o frecvenţă de-a dreptul abuzivă. Nu va trece mult până când vor fi mai multe medicamente decât oameni în România. Şi singurul lucru pe care ţi-l vei mai putea şopti după ce vei supravieţui rafalelor de flacoane, folii şi pilule va fi „spersalerg”. Pardon. Sper s-alerg.