ROMÂNIA FURATĂ. Uzinele Republica - vinovații fără vină ai unui faliment răsunător
Din Uzina Republica, primul mare exportator de țevi petroliere al României comuniste, a rămas doar o mână de foști angajați, azi membri ai unui cenaclu literar. Nicolae Stelea a fost inginer la Republica, azi este scriitor și conduce cenaclul „Biserica de lemn”.
Constantin Dobre a condus sindicatul și este ultimul angajat din cei 10.000 care munceau odinioară pe platforma din sud-estul Bucureștilor.
„În compartimentele unde luminițele palpită, după acel cod al creației, se fabrică țevi. Dacă aș avea posibilitatea să urmăresc filmul celor 50 de ani de existență al uzinelor Republica...” Nicolae Stelea citește la cenaclu din cartea sa despre Republica.
„E foarte greu să descifrezi cine și ce interese au fost. (...) Au fost acele greve pe care le conducea domnul Dobre și se bătea cu morile de vânt”, spune Stelea.
„Au dispărut până și morile și a rămas numai vântul”, remarcă un participant.
Constantin Dobre face ce știe mai bine - adună foștii angajați să vorbească despre interesele financiare care au ruinat uzina. El ne arată ce altceva a mai rămas din Republica: un deșert de ruine și de hale părăsite, întins pe 46 de hectare, rai al hoților de fier vechi.
„Reprezentam un pion atât de mare în economia țării, de ce a trebuit să închidă Republica? Când produceam țevi de mari dimensiuni, de mare precizie”, spune Constantin Dobre.
„Eram concurenți la prea mulți”, este de părere fostul director Spiru Lia.
Sindicalistul Constantin Dobre, poetul Nicolae Stelea, fostul director Spiru Lia și pictorul de biserici Valeriu Stoica, toți foști lucrători la Republica, își amintesc de vremea când lucrau toți patru în fosta hală „Trăgătorie”.
Secția Trăgătorie, fruntea uzinei altădată, a ajuns astăzi, după faliment, o piatră de moară pentru lichidatorul Republica. Nimeni nu vrea să o cumpere.
Secţia în care trăgeau ţevi, un loc de 40.000 de metri pătrați și un alt teren, de 7 hectare, toate valorând 15 milioane de euro, sunt tot ce au mai rămas de vândut din Republica. Restul activelor au fost lichidate pe bucăți. Pentru vânzarea uzinei, s-au organizat licitații săptămână de săptămână, în fiecare miercuri, la ora 10.00, timp de 10 ani.
Puțină istorie
Marele industriaș Nicolae Malaxa nu-şi imagina nimic din dezastrul de astăzi atunci când ridica uzinele de pe platforma care i-a purtat numele.
În 1921, Malaxa construieşte, mai întâi, fabrica de locomotive și tancuri, denumite ulterior Uzinele 23 august și apoi Faur.
17 ani mai târziu, aflat într-o călătorie cu trenul în care se sparge o țeavă, Malaxa are revelația unei noi fabrici. Așa apare Uzina de Tuburi și Oțelării, numită ulterior Republica.
În al Doilea Război Mondial, Republica fabrica tuburi pentru obuze. Mai târziu, ajunge să producă 200.000 de tone de țeavă petrolieră pe an. 80% din producție ajunge în toată lumea.
„Și acuma îmi vin scrisori din Arabia Saudită și din altă parte ca să le livrez țeavă de la Republica. Păi da, Republica avea contracte pe tot globul”, spune Teodor Nicolae, director RVA, firma lichidatoare.
În anii 70, Republica devine al cincilea mare producător de țevi din oțel fără sudură din lume și singurul producător de prăjină pentru foraj din Europa de Est.
Constantin Dobre, fost lider de sindicat Republica: „Era o mare mândrie pentru că erau foarte scumpe, deci trei prăjini care însemnau o tonă, însemnau o Dacie pe timpul lui Ceaușescu”.
Se spunea că fără țevile de la Republica n-am fi avut niciodată industrie petrolieră. Până la Revoluție, Republica număra aproape 10.000 de angajați, cât un cartier al Bucureștilor.
„Gândește-te că ăștia au reușit în 10 ani de zile, 1981- 1989, să plătească datoria publică a României de 10 miliarde de dolari”, spune Ionel Blănculescu, în prezent consilier la Guvern.
După Revoluție, declinul. Furată din interior
Revoluția a prins uzina cu datorii la bănci de 40 de milioane de dolari. Declinul începe în 1991, atunci când Republica devine societate comercială și brusc este aruncată în noua economie de piață.
Petre Popescu, fost director Republica: „Şi statul a zis: eşti societate comercială cu personalitate juridică, nu mă mai interesează de tine”.
Fără experiență și fără ajutor de la Guvernul Petre Roman, uzina începe să piardă comenzi și piețele externe.
Spiru Lia, fost director: „Lumea bună, muşterii noştri, s-au dus să cumpere din străinătate. De ce? Nu ştiu dacă nu cumva comisionul era. (...) comisioanele pentru metal sunt extraordinar de mari. Şi Republica, în loc de 35.000 de tone, cât putea să facă, sau în loc de 45.000 de tone, făcea numai 20.000 de tone”.
Uzina începe sa fie furată chiar din interior. Rețeta este simplă: conducerea declasează țeava bună pe motiv că ar avea imperfecțiuni, apoi o vinde unor firme alese, cu preț de fier vechi. Totul, in schimbul unui comision.
Constantin Dobre explică mecanismul: „Se introducea un bon și se spunea ca are un defect interior, exterior, acea țeavă prin însușirea documentelor pleca și se transforma din țeavă bună în țeavă declasată. Pierderea era numai cea a uzinei, a salariaților, și câștigau cei care aveau interesul, care o cumpărau țeavă bună la preț de țeavă declasată”.
Datoriile si pierderile uzinei cresc, în trei ani, de 15 ori, din cauza devalorizarii leului, a creanței de pe vremea comuniștilor și a materiei prime neplătite. Guvernul Nicolae Văcăroiu nu mişcă un deget pentru a o ajuta să-și plătească restantele.
Din 1995, Republica începe să lucreze numai în pierdere. Nu mai are bani nici măcar pentru țaglă, materia primă din care se făceau țevile, așa că acceptă contracte păguboase cu firme străine, din care acumulează noi pierderi. Pentru ţaglă, Republica plăteşte în țevi, calculate cu un preț foarte mic.
„Pentru o tonă de materie primă primită de Republica se rambursau valoric de 10 ori mai mult. Furnizorii au vândut produse, materii prime, materiale către Republica la un preț cu mult mai mare decât prețul de piață, împărțindu-și pe urmă prada cu executivul din Republica. Este o pradă pentru ca sunt bani furați de la statul român, acuză Ionel Blănculescu.
„Băi, cel mai bine este s-o bagi în faliment”
Una dintre firmele care în anii 2000 ar fi profitat în acest fel ar fi fost James Cadogan, cu sediul în Insulele Virgine, condusă de Joe Sussman, om de afaceri elvețian care ulterior a și încercat să cumpere Republica. Consultant bancar în relația cu Republica era Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex.
Petre Popescu dezvăluie: „Îmi spusese Răzvan Temeșan: fii foarte atent cu Sussman că la el, dacă trec trei ani, ai terminat-o, că în Insulele Virgine ei nu păstrează documentele decât trei ani.
„James Cadogan era o firmă de intermedieri, el avea comezi de la utilizatorii finali ai țevilor și pe baza acelor comenzi eu ma ocupam să obțin finanțare”, a explicat Răzvan Temeșan.
Firma lui Sussman lucra cu uzinele Republica prin intermediul unei alte companii, numită Intertub. Elvețianul deținea jumătate din acțiunile Intertub, iar Republica, restul. Spiru Lia era director tehnic pe vremea aceea și spune că singurul cîştigător al formulei a fost Joe Sussman. „Intertubul se ocupa de contracte, de vânzarea producției lui Republica și de încasarea banilor. Și Republica oferea materialul pe care-l vindea. Mai ieftin că-și lua... cum i-am spus? Intertubul își lua comision”, declară Spiru Lia.
Petre Popescu: „Republica n-a văzut nimic din el, nici un ban”.
După colaborarea cu firma James Cadogan și cu alti furnizori de materie primă, datoria Republica explodează: aproape 50 de milioane de dolari. Intră pe fir Viorel Hrebenciuc, șeful Secretariatului General al Guvernului, care vine cu propria soluție „salvatoare”.
Petre Popescu: „Hrebenciuc a zis, băi, cea mai bună chestie este s-o bagi în faliment. I-o făcea cadou lui Sussman”.
Într-un final, falimentul uzinei s-a tras de la ruși. În anul 2000 apare în peisaj firma Moody, înființată în Virginia și condusă de Ylia Lecuci, afacerist american de origine letonă. Compania lui furniza către Republica materia primă, Republica o transforma în țeavă, iar țeava era vândută mai departe de Moody pe piața externă. Ylia Lecuci decide să cumpere uzina și să producă el țevi, așa că intră în afacere cu parteneri ruși, pe care-i aduce la Republica.
Petre Popescu: „El și-a atras partenerii ăștia cu care lucra în Rusia și a zis: băi, în România totul se privatizează. Haideți să cumpărăm Republica! Banii erau ai rușilor, deci ăia cumpărau țeava, ei erau forța financiară”.
Suveica. Fabrica rămâne cu jumătate din patrimoniu
De aici încolo, la Republica începe să se desfășoare ingineria numită „suveica", în urma căreia fabrica rămâne fără jumătate din patrimoniu și cu datorii noi.
„Suveica” începe în anul 2002, atunci când uzina ajunge să aibă datorie de 4 milioane de dolari la Moody. Banii proveneau din contracte cu țaglă. Mai departe, Moody cesionează datoria firmei partenere, Temerso Rusia, patronată de afaceristul Iuri Trifonov. Termerso, la rândul ei, o transmite companiei Tehnologika Rusia.
În baza datoriei primite, Tehnologika Rusia primește, ulterior, o parte din activele și din patrimoniul Republica. În vreme ce „suveica” se învârte în beneficiul rușilor, datoriile uzinei continuă să crească, salariile nu se mai plătesc, angajații ies în stradă, se taie curentul și gazul, iar situația se inflamează.
Constantin Dobre: „Primul ministru Năstase ne-a zis să mai rezistăm până la privatizare, domnul ministru Mușetescu a zis rezistați că o să vă privatizați și o să vă fie bine”.
În martie 2003 are loc privatizarea. Oferte depun Joe Sussman, cel care pierduse contractul cu Republica in 2000, dar și rușii, care erau deja creditorii uzinei. Grupați într-un consorțiu de patru firme, controlate de același afacerist Iuri Trifonov, patronul Temerso, rușii câștigă privatizarea uzinei pentru 2 milioane de dolari.
Achită o primă tranșă de 660 de mii de dolari, care se va dovedi că va fi și ultima.
Teodor Nicolae: „Deasupra lui, cei care aveau Republica, erau ruși KGB. Oamenii făceau afaceri în România. Ticăloase”.
O privatizare destul de dubioasă. În care nu avem un investitor cu bonitate în domeniul metalurgiei.
După ce cumpăraseră uzina mai pe nimic, la trei săptămâni de la privatizare, rușii opresc producția de țevi și plata salariilor și pregătesc concedierile, deși contractul le interzicea acest lucru. Ionel Blănculescu, ministrul Controlului la acea vreme, a descoperit că, la numai câteva luni de la privatizare, noii patroni au vândut propriilor firme jumătate din întregul patrimoniu al Republica, în baza unor datorii mai vechi pe care uzina o făcuse tot la firmele lor. Ionel Blănculescu: „La Republica a fost o devalizare în toată regula”.
Teodor Nicolae, director RVA: „Jaful este dincolo. Că ei în acea perioadă de șase luni de zile au înstrăinat în contul unor creanțe mai mult sau mai puțin fictive”.
Ionel Blănculescu: „Tocmai de asta au cumpărat-o. S-o mulgă. Deci orice companie de stat din România a fost mulsă”.
„Mulgerea” uzinei Republica s-a făcut cu acte în regulă
Cele mai multe active au plecat, cu o valoare mult mai mică decât cea reală, spre Tehnologika Tub, o firmă nou apărută în curtea Republica. La vremea aceea, Ionel Blănculescu i-a considerat vinovaţi de vânzarea activelor pe Iuri Trifonov și pe directorul Petre Popescu, cel care ar fi semnat contractele de dare în plată către Tehnologika Tub. Ulterior, Petre Popescu a și fost cercetat penal pentru un contract cu țaglă, dar decizia instanţei i-a fost favorabilă.
Petre Popescu: „Deci n-a găsit nimic. Blănculescu tot ce-a spus în 2004 au fost prostii. Dacă avea probe, nu mai stăteați de vorbă cu mine acum. Eram în pușcărie”.
Sub consorţiul rusesc al lui Iuri Trifonov, noii patroni ai Republica, deşi nu se mai fabrică ţeavă, datoriile sar până la 84 de milioane de dolari, adică de cinci ori capitalul societății. Disperați, țevarii îl sechestrează în birou pe Iuri Trifonov, cerându-i salariile restante.
Ca sa scape de furia angajaților, rusul sare pe geam, dar salariile restante tot nu le plăteşte. În vreme ce muncitorii se dau de ceasul morții, Adrian Năstase și Ovidiu Mușetescu decid soarta Republica la foc automat, într-o ședință de partid.
STENOGRAMELE ȘEDINȚEI PSD DIN 20 OCTOMBRIE 2003
Ovidiu Mușetescu: Domnule președinte, Republica este o societate privată. Noi am reușit într-o situație absolut disperată.
Adrian Năstase: Ovidiu, stai, că nu ne interesează subiectul. Te-am chemat numai să-ți atrag atenția că asta este problema ta (...). Dacă nu ești de acord cu ce fac ei, mergi la televizor, mai faci o emisiune cu Ionuț Popescu și explici care este treaba, dar nu ne-o lăsa nouă și tu stai liniștit la APAPS.
Adrian Năstase: De ani de zile acoperi toate poveștile cu privatizarea din perioada 1997 - 2000, dar nu putem să continuăm așa la infinit, că începem să răspundem pentru asta. (...) Ia, te rog, reziliază contractul dacă nu este bun.
(SURSA: GRUPUL DE INVESTIGAȚII POLITICE)
APAPS reziliază contractul cu rușii, Republica intră în faliment și jaful reîncepe. De data aceasta, o fură firmele de recuperare a fierului vechi. Taie utilaje, desfac secții întregi și pleacă acasă cu bobine de miliarde de lei.
Constantin Dobre: „Toți veneau să fure din fabrică. Încercau să spargă fabrica și atunci noi am decis ca 84 din angajați să rămână în fabrică, ne-am dus la lichidator, lichidatorul ne-a angajat și a zis domne, rămâneți și păziți fabrica”.
Petre Popescu: „Au cumpărat Republica s-o transforme într-o afacere imobiliară cu plata cu vânzarea de fier vechi”.
În 2004, firma RVA Insolvency ajunge lichidatorul uzinei. După nesfârșite lupte în instanță, sindicatul Nicolae Malaxa reușește să recupereze salariile restante, iar lichidatorul, să reîntregească patrimoniul Republicii și să vândă mare parte din el. Și încă mai are active de vânzare. Firma rusească Tehnologika Tub, cea care primise pe mână mai toată averea uzinei, continuă să existe în curtea Republica. Reprezentaţii Tehnologika Tub neagă orice legătură cu Iuri Trifonov.
Administratorul firmei Tehnologika Tub susține că Republica nu a fost falimentată de ruși, ci de anumite grupuri de interese care au dorit să facă din ea afacere imobiliară. Nu vrea sa comenteze și se consideră o victimă.
Valeriu Simionov: „Nici nu am chef să apar la televiziune fiind un falit, cum s-ar spune”.
Astăzi, la zece ani de la distrugerea celei mai puternice uzine de țevi a României, cei implicați spun că în spatele acestui faliment au stat interese străine.
Petre Popescu: „Ocupam prea multe piețe. Ca să ieșim de pe anumite piețe, trebuia diminuată producția de țevi a României”
Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex: „În momentul în care Republica a dispărut, competiția pe piață s-a redus foarte mult”.
Constantin Dobre: „Proiecția că noi să fim omorâți s-a facut din altă parte”.
Răzvan Temeșan: „Vinovații pentru distrugerea Republica n-a fost o persoană sau un grup de persoane. Vinovate au fost guvernele”.
Constantin Dobre: „Nenorocirea este că acei oameni politici de la APAPS, acei conducători de la minister, și-au dat acordul”.
În loc de concluzie
Din nou, nici în cazul distrugerii Republica nu avem vinovați și nimeni nu vrea să-și asume răspunderea. Principalul responsabil, Ovidiu Mușetescu, cel care a semnat privatizarea, a murit. Adjunctul lui, Stan Popa, a fost prezent la negocierile de la Republica, în cea mai tulbure perioadă a ei, și a asistat, alături de Mușetescu, la nenumărate privatizări la kilogram din România. Astăzi, ca vicepreședinte al Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, Stan Popa declară că nu a fost fost implicat niciodată în cazul Republica. Stan Popa refuză un interviu filmat. Adrian Năstase, aflat în executarea unei pedepse de patru ani inchisoare, refuză orice interviu pe perioada detenției. Nicolae Vacaroiu nu vrea sa mai comenteze. Iar Viorel Hrebenciuc spune ca n-a avut niciodată vreun rol în soarta Uzinei Republica.
(Reporter: Adina Bădălan)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
