ROMÂNIA FURATĂ. Combinatul Siderurgic din Călăraşi Siderca, odinioară gigant metalurgic cu port şi gară proprii, îşi trăieşte ultimele clipe
A costat 2 miliarde de dolari, s-a întins pe 650 de hectare şi a fost unul dintre mamuţii industriei româneşti. Colosul a purtat numele de SIDERCA. Combinatul Siderurgic din Călăraşi a avut propria gară şi propriul port. 6000 de persoane au fost martore la decăderea mamutului industrial, decădere numită privatizare. Astăzi, toţi spun că ce s-a întâmplat la Siderca Călăraşi a fost un jaf cu acte în regulă, operaţiune petrecută sub nasul a nu mai puţin de şase prim-miniştri. Siderca este primul caz dintr-un serial jurnalistic pe care Digi24 îl începe pe 4 martie: timp de un an întreg, vorbim despre România furată.
Călăraşi, 2014, Combinatul Siderca. Doar câteva clădiri scăpate de goana după fier vechi mai arată că aici s-a produs vreodată oţel. Acum 38 de ani, la începutul lui 1976, câmpul de la Siderca era teren viran, unul pe care urma să se înalţe un combinat uriaş proiectat să producă - în perioada de maxim apogeu - milioane de tone de oţel anual. Începea materializarea unuia dintre cele mai mari visuri ale lui Nicolae Ceauşescu.
Viorel Dobre, fostul lider de sindicat al combinatului: La o trecere a lui Nicolae Ceauşescu, în marile lui planuri, prin zona către Constanţa, a stabilit ca şi în zona asta, pe facilităţile cu Borcea-Dunăre şi ieşirea spre Marea Neagră spre Asia, să se construiască un gigant metalurgic.
La ridicarea colosului industrial s-a lucrat zi şi noapte, şapte zile pe săptămână. La doar patru ani de la deschidere, Combinatul Siderurgic Călăraşi a devenit cel mai mare producător de şină de cale ferată din sud-estul Europei. Uniunea Sovietică era principalul client. Aici pleca toată producţia, indiferent de cantitate, calitate sau cost. Planul grandios nu se oprea aici. În următorii nouă ani se construiesc oţelăria electrică, laminorul, depozitul de materii prime şi o secţie de îmbogăţire a minereului de fier. Combinatul este legat de Dunăre printr-un canal de 13 kilometri, iar pe malul fluviului i se ridică special un port şi o gară. Şina de cale ferată, principalul produs finit al fabricii, ar fi trebuit să ajungă pe pieţe din Asia, Europa şi chiar în America de Sud.
La Revoluţie, Combinatul era finalizat în proporţie de 90%. Atunci lucrau aici 6500 de oameni, dar planurile erau ca numărul să se dubleze în câţiva ani. Combinatul trebuia să fie încununarea vremurilor de atunci, dar căderea regimului şi economia de piaţă au fost o lecţie dură.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Viorel Dobre: În momentul ăsta s-a rupt filmul. Susţinerea statului român - a Guvernului de atunci - a fost aproape de zero.
Petre Roman, prim-ministru în perioada 1990-1991: Au fost momente foarte dificile. Industriile grele, care consumau foarte multă energie şi materie primă, şi care erau legate de furnizorul principal - adică Uniunea Sovietică - începeau să dispară.
Guvernul Roman spunea atunci că producerea oţelului nu mai era profitabilă.
Petre Roman: Produsul final, costul de producţie, era mai mare decât valoarea de piaţă, şi noi intram într-o situaţie de piaţă. Adică nu mai aveam un cumpărător preferenţial, care era Uniunea Sovietică.
Mihai Arpagic, supervizorul construcţiei: La vremea aia era - nu mai spun cine - care spunea că industria românească era un morman de fier vechi. Roman era prim-ministru.
Petre Roman: Nu mai spuneţi de prostia asta, că e o minciună vastă, o mizerie prin care am trecut. Dintr-o simplă vorbă a mea să se întâmple ce s-a întâmplat? Evident că nu. Lucrurile s-au întâmplat mult după ce nu mai eram eu prim-ministru.
În 1993, premierul de atunci - Nicolae Văcăroiu - pune combinatul pe lista companiilor aflate în situaţie financiară critică. Se instituie o comisie de supraveghere care trebuie să găsească o soluţie pentru ca fabrica să nu moară. 10 milioane de lei, echivalentul a 13 milioane de dolari, bani de la stat pentru noi investiţii, reprezintă în viziunea experţilor soluţia pentru a face combinatul competitiv.
Soluţia nu îşi dovedeşte utilitatea. Un an mai târziu, acelaşi guvern Văcăroiu şterge 2 milioane de lei, echivalentul a 1,2 milioane de dolari, din datoria pe care Siderca o avea la furnizori. Doi ani mai tâziu, guvernul mai şterge o altă datorie de 6 milioane de lei, echivalentul a 1,9 milioane de dolari, la gaze şi energie electrică.
Chiar dacă datoriile se tot adunau, operaţiunea de ştergere se reia şi în 1998. Guvernul Radu Vasile şterge toate datoriile combinatului, în valoare de 26 de miliarde de lei, echivalentul a 2,9 milioane de dolari. Cu zero datorii şi situaţia financiară îmbunătăţită, Guvernul din 1998 speră să scape de Siderca printr-o privatizare. Guvernul dă anunţ în trei ziare internaţionale şi aşteaptă investitorii.
Trei firme vin cu oferte, dar la negocieri sunt acceptaţi doar austriecii de la Alpine Schienen. Cristian Pârvan, directorul Siderca de la acea vreme, a participat la analiza ofertei austriecilor de către membrii guvernului.
Cristian Pârvan, fostul director al combinatului: Negocierile cu austriecii au picat din lipsa de viziune a conducătorilor români, începând cu marele ministru de finanţe Decebal Traian Remeş. Au fost blocaţi - de fapt - zgomotos de domnul ministru „Caltaboş”. Acest mandat a fost semnat într-o zi de absolut toţi miniştrii, cu excepţia lui Decebal Traian Remeş.
Fostul director spune că privatizarea a picat pentru că Decebal Traian Remeş a refuzat să îşi dea avizul pentru negocieri. Motivaţia este halucinantă - austriecii au depus oferta după ce expirase termenul stabilit de guvern.
Cristian Pârvan: Am înţeles în sfârşit, cam târziu, recunosc - mea culpa -, că de fapt Guvernul României nu vroia nimic. Degeaba mă luptam eu pentru privatizare când Guvernul nu vrea nimic.
Privatizarea se reia un an mai târziu. În timpul guvernelor Radu Vasile şi Mugur Isărescu, singura ofertă vine de la elveţienii de la Duferco. Negocierile eşuează din nou.
Cristian Pârvan: Este evident că toată industria românească a fost pusă la pământ până în anul 2000, şi ce nu s-a pus la pământ în anul 2000 s-a făcut cu entuziasm până în 2004. Deci asta a fost istoria economiei româneşti.
Un an mai târziu, guvernul Adrian Năstase hotărăşte să păstreze doar partea profitabilă a Siderca. Părţile cele mai importante sunt transferate la o companie nou înfiinţată: Donasid SA. Siderca rămâne cu problemele: fără piaţă de desfacere şi cu datorii către stat sau furnizori. Pe lângă datoriile ştiute apăreau şi unele noi - în 2001, fosta companie de stat Geomin SA cere de la Siderca 10 milioane de dolari, în contul unui transport de cărbune adus din China pe care combinatul uitase să îl plătească.
Carmen Franga, fost administrator judiciar: Această creanţă (...) a fost cesionată firmei Lemtrans Internaţional Prodcom Bucureşti. Această firmă a reuşit o performanţă, zic eu, uimitoare: a reuşit să obţină pe lângă creanţa de bază şi penalităţi în instanţă în valoare de 22 de milioane de dolari, astfel încât creanţa Lemtrans s-a tranformat într-o sumă de 32 de milioane de dolari.
Lemtrans împarte datoria către alte 22 de societăţi. Ca datoria să fie plătită, procesele apar pe bandă rulantă, iar statul român e copleşit. Încep executările silite şi, cum singura bogăţie a combinatului mai era fierul vechi, clădiri întregi sunt puse la pământ.
În vremurile de glorie, Siderca avea propriul port, iar în fiecare zi, cinci macarele uriaşe se asigurau că nu mai puţin de 1000 de tone de oţel vor ajunge de la Călăraşi în toată lumea. Astăzi, macaralele au fost vândute, canalul e colmatat, până şi spărgătoarele de gheaţă au fost vândute la fier vechi.
Carmen Franga: Intenţia lor iniţială, aşa, de faţadă, era că vor reporni producţia, însă nu au făcut decât să valorifice absolut tot la fier vechi. Absolut tot a fost tăiat la fier vechi.
Mihai Arpagic: Aici erau cam 600.000 de tone de metal. În construcţie, în tot ce strică ăştia acum. O tonă e cam 150 de dolari, deci ei au luat cam 90 de milioane de dolari.
Societatea Lemtrans şi-a recuperat banii de la Siderca în întregime. Patronul ei, Constantin Bercaru, considerat acum zece ani salvatorul combinatului de la Călăraşi, este de negăsit. Are afaceri noi, unele cu fier vechi. Firma sa funcţionează în continuare în aceeaşi clădire cu firma de la care a preluat datoria cu care a executat Siderca.
În timp ce mare parte a combinatului era tăiată pe bucăţi, pe ce mai rămăsese bun din combinat, statul încerca să facă o afacere. Nou-înfiinţata firmă Donasid îşi găsea primii investitori.
Câştigătorii procesului de privatizare din 2002 sunt de origine italiană. După doar patru luni, acţionarul majoritar se schimbau, iar după încă patru luni, angajamentul de privatizare era preluat de elveţieni. La 12 ani de când transformase Siderca în societate comercială, statul primea şi primii bani pentru ce mai rămăsese bun - 20 de milioane de euro, de 100 de ori mai puţin decât investiseră comuniştii pentru ridicarea ei.
Fiecare contract de privatizare a numărat 100 de pagini, astfel că la finalul negocierilor, numele Donasid apărea pe 300 de pagini. Dintre acestea, o singură coală era importantă, cea care conţinea clauzele contractului: crearea a 1000 de locuri de muncă şi investiţii de zeci de milioane de euro. Clauzele nu au fost respectate, astfel că acest contract putea fi reziliat. Dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Mircea Ursache, fost director al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului: Siderca e un caz complex, clar, de neputinţă a cumpărătorului de a-şi onora obligaţiile asumate prin actul de cumpărare. A fost o nereuşită, că dacă era reuşită erau şi astăzi.
Petre Roman: Au fost privatizări al căror unic scop a fost de a fura ce mai era în acele întreprinderi şi de a folosi terenul.
În mai 2005, Donasid a fost preluată de compania Tenaris. Preţul tranzacţiei: 37 de milioane de dolari. După 38 de ani de la turnarea primului beton armat, pe o mână de teren din ceea ce odinioară ocupa colosul Siderca, 400 de oameni mai făceau ţiglă şi oţel. Pentru ruinele fabricii se mai bat încă hoţii de fier vechi şi firme care mai au să îşi recupereze datorii. Molozul de la Siderca ascunde încă bani.
Discuţie reporter - agent de pază
Paznic: Şi acum, staţi liniştit. Si acum se fură.
Reporter: Încă mai vin băieţii?
Paznic: Ei, bravo, la sărăcia care e în România...
Reporter: Aceiaşi sunt sau se tot schimbă?
Paznic: Aceiaşi.
Reporter: Şi nu face nimic Poliţia?
Paznic: Ei... face. Aici, în Romania, tot se fură. Trebuie să vă învăţ eu pe dumneavoastră?
Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Radu Vasile, Mugur Isărescu şi Adrian Năstase au condus guvernele care au încercat să găsească un rol pentru Siderca în economia românească. Au şters datorii, au comandat studii de eficientizare, au consultat experţi străini, au investit în tehnologii noi şi au plătit salarii. La finalul celor 25 de ani de încecări, SIDERCA se chinuie încă să moară. După faliment, lichidatorul vrea să elimine orice urmă a clădirilor, iar terenul să fie vândut altor investitori.
Un material realizat pentru Campania România Furată Digi24 de Gerhald Ernst (reporter) & Liviu Braşoveanu (operator imagine)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
