Digi24.ro: Primăvara arabă s-a dovedit a fi mai degrabă o lungă noapte polară pentru Orientul Mijlociu şi, prin ricoşeu, chiar pentru stabilitatea Europei. Ce face această parte a lumii atât de imprevizibilă pentru elitele occidentale?
Laura Sitaru: „Primăvara arabă” este un fenomen amplu, cu manifestări particulare, specifice structurilor socio-culturale ale statelor pe care le-a afectat. Este destul de riscant să discutăm despre consecinţele „Primăverii arabe”, mai sigur ar fi să facem o analiză a fiecărei „primăveri” în parte: tunisiană, egipteană, libiană, siriană etc., devreme ce societăţile mai sus amintite au evoluţii independente şi foarte diferite. Iar într-o analiză de acest fel ar trebui să pornim constant de la variabilele sociale, culturale, etnice, religioase caracteristice statelor arabe care au fost martore acestui fenomen. Aplicată fiecărei „primăveri” în parte, grila de analiză ne duce către constatări cel puţin diferite: astfel, drumul Tunisiei, punctul de pornire al fenomenului pe care îl discutăm, deşi cu asperităţi, a fost neîntrerupt către instituirea unui sistem pluripartit, cu vocaţie democratică. Libia, Siria, Yemen sunt cazuri separate, foarte diferite între ele, social, confesional, etnic; astfel, destinele post-revoluţionare sunt şi ele particularizate. Dacă luăm în discuţie şi factorul regional, precum şi relaţiile complexe dintre statele arabe, vom obţine tot atâtea cazuri particulare câte ţări care au cunoscut mişcări de revoltă.
Evenimentele politice pot să pară „imprevizibile”, dacă pornim în analiza noastră de la momentul în care acestea se întâmplă efectiv, nu şi dacă le privim în continuarea evoluţiilor care au dus la ele. Un eveniment, indiferent de amploarea lui, nu se întâmplă pur şi simplu, se explică istoric, cultural, politic. „Elitele occidentale” reprezintă o altă generalizare cu care nu putem opera: elite politice? culturale? economice ? din mass-media? care dintre ele? şi în numele căror valori şi interese ?
Pe măsură ce situaţia se degradează în Orientul Mijlociu, recâştigă teren vocile care obişnuiau să avertizeze că exportul de democraţie în lumea arabă e un demers falimentar. Ca expert pe acest spaţiu, în ce măsură vi se par avizate asemenea puncte de vedere? Ar fi de menţionat aici situaţia aparte a unor ţări precum Afganistan, Iran, Yemen; au traversat perioade infinit mai liberale decât pot vedea contemporanii.
Exportul unui model cultural conţine riscurile pe care, în termeni medicali, îl comportă o grefă, un transplant; succesul operaţiei este condiţionat de reacţia organismului, dar şi de istoricul său medical. Este şi situaţia transferului unor concepte care-şi au originea în Occident, cultural şi istoric, fie că vorbim despre democraţie sau realităţile aferente acesteia: libertate, individ şi drepturile acestuia, pluralitate etc. În literatura de specialitate din ultimii ani apare cu consecvenţă ideea incompatibilităţii societăţilor islamice cu valorile sistemului democratic de tip occidental (o altă generalizare cu care nu sunt de acord), însă nu cred că în aceşti termeni trebuie purtată discuţia. Aţi făcut referire la trecutul “infinit mai liberal” al unor ţări islamice (Iran, Afganistan şi Yemen) care în momentul de faţă sunt guvernate de sisteme autoritare şi observaţia este, la o primă vedere, întemeiată. Însă, dacă rămânem în grila de comparaţie cu societăţile occidentale, vom descoperi foarte mari “abateri” de la ceea ce noi numim sau înţelegem prin democraţie şi în Iranul şahului, şi în Yemenul monarhic, şi în Egiptul cu intensă şi reală viaţă parlamentară de până în 1952, şi în Tunisia reformelor din timpul lui Habib Bourguiba etc. În toată această dezbatere sunt de partea celor care susţin că evoluţia unei societăţi – a sistemului politic, implicit – trebuie să rezulte dintr-o nevoie socială internă, din convingerea că a sosit momentul schimbării. Lumea arabo-islamică a mai cunoscut astfel de perioade în istoria sa – cea mai recentă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când elitele politice şi culturale ale acestei lumi au propus modele de reformare socială inspirate dintr-o moştenire istorică îndelungată şi care nu putea fi ignorată. Cum spuneam, grefarea nu se poate realiza pe nimic sau pe un organism ostil. De pildă, curente politice importante de sorginte europeană – mă refer aici la socialism şi comunism – au suferit adaptări consistente pentru a “prinde” rădăcini în societăţile arabo-islamice (de pildă, a apărut formula unui “socialism islamic”). În plus, marile evenimente politice ale secolului XX au afectat în mod diferit ţările arabe sau, mai bine-zis, acestea au răspuns diferit la stimulii regionali şi internaţionali.
Şi SUA, şi Europa au dezvoltat în ultimii 50 de ani relaţii strategice cu diverse segmente ale lumii arabe. Din perspectiva drepturilor omului, a libertăţilor religioase, din punctul de vedere al rutinei politice şi, în unele cazuri, al rolului armatei, era evident încă de pe atunci că, practic, se întâlneau două lumi foarte diferite. Azi, în schimb, e tot mai pregnantă senzaţia unei rupturi de proporţii. Ce s-a schimbat între timp - acel Orient, acel Occident?
Nu am avut nicicând impresia că tema referitoare la respectarea drepturilor omului ar fi constituit un impediment real în relaţiile strategice dintre ţările arabe şi statele occidentale. Ar fi de ajuns, pentru exemplificare, să facem referire la parteneriatele strategice semnate cu regimuri autoritare din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu care aveau ca obiect asigurarea securităţii în contextul definit de atacurile de la 11 septembrie, şi care au întărit capacitatea de reprimare a oricărui tip de opoziţie în aceste societăţi. Din nou, este necesară distincţia între reacţiile care vin dinspre societatea civilă occidentală şi gesturile asumate de către decidenţii politici occidentali şi interesele politico-economice şi de securitate ale ţărilor pe care aceştia le conduc. Ca să revin la întrebarea dumneavoastră, nu am senzaţia unei “rupturi de proporţii”, ci mai degrabă a unor politici şi poziţionări ceva mai prudente, de expectativă, în unele cazuri, fără a pune însă în discuţie existenţa relaţiilor cu statele arabe. În plus, nu aş putea nici în acest punct generaliza, vorbind despre relaţiile dintre Occident şi lumea arabo-islamică, în primul rând pentru că cele două nu se constituie în blocuri compacte care acţionează şi funcţionează unitar.
Dezastrul din Siria şi inconsecvenţă occidentalilor pe acest dosar au oferit Rusiei o nesperată oportunitate de a-şi largi culoarul la Mediterana, iar în acelaşi timp de a recupera din influenţă avută de URSS în Orientul Mijlociu. Care e maximul pe care îl poate obţine Rusia zilelor noastre în acest spaţiu?
Cum bine aţi observat, Rusia nu face decât să revină în zone din Orientul Mijlociu care s-au aflat cândva în sfera sa de influenţă politică şi ideologică, în egală măsură. Siria socialistă şi baathistă s-a sprijinit pe ajutorul sovietic în structurarea propriului sistem politic, aşa cum, în termeni uşor diferiţi, a făcut-o şi Egiptul în perioada preşedintelui Gamal Abdel Nasser. Rusia a ştiut să puncteze acolo unde occidentalii – ezitanţi, dar şi cu interese bine individualizate în regiune – au tergiversat acţiunea. Este greu să anticipăm următoarele mişcări ale Rusiei, însă constatăm că Rusia şi-a făcut un obicei din a se propune ca alternativă, atunci când relaţia “Orientului Mijlociu” cu “Occidentul” traversează perioade mai puţin prielnice. Cel mai recent, Turcia, intens criticată de către cancelariile occidentale pentru măsurile dure împotriva puciştilor după lovitura de stat neizbutită împotriva preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan, s-a îndreptat aproape instinctiv către Rusia, în ciuda incidentelor dintre cele două ţări pe frontul sirian unde se găsesc în tabere diferite.
În completarea întrebării de mai sus, trebuie subliniat că pe fondul instabilităţii prelungite, zone precum Siria, Libia sau Yemen au devenit şi teatre ale unui război dus prin proxies. Ruşii, americanii, iranienii, saudiţii, putem spune că şi turcii se confruntă indirect, dar violent aici. Mai rămâne vreun loc pentru arbitri?
Cine ar mai putea juca acest rol, de arbitru, atâta vreme cât toată lumea este deja pe teren? Despre Libia putem discuta separat, însă cât priveşte Siria şi Yemenul asistăm de ceva timp la un război purtat prin “proxies” în care statele din regiune îşi dispută, de data aceasta militar, rolul de leader în Orientul Mijlociu. Rivalitatea iraniano-saudită – fiecare cu susţinătorii săi în regiune -, care nu se reduce la falia confesională dintre sunna şi shi’a, a căpătat proporţii importante şi a devenit, dacă vreţi, făţişă, declarată. Prezenţa comunităţilor shi’ite pe teritoriul statelor majoritar sunnite din regiune a devenit pentru Iran un fel de „cal troian” cu ajutorul căruia îşi motivează, cel puţin la nivel discursiv, parte din acţiunile sale politice, fie că este vorba de Bahrein, Yemen, Arabia Saudită, Irak sau Siria. Observăm, în acest context, că statele arabe peste care a trecut „primăvara arabă” şi care au o coeziune comunitaro-confesională mai mare – cazul Egiptului, dar şi al Tunisiei – nu au întâmpinat genul acesta de probleme în perioada post-revoluţionară. Yemenul, Siria, dar şi Libia (aici fiind vorba despre fragmentarea de tip comunitar, în mod special) au fost expuse riscului confesional, intens exploatat şi exacerbat de interese politico-strategice regionale.
În ce măsură o redesenare a hărţii în Siria şi Irak, urmărind de pildă faliile sectare, poate fi o soluţie pentru calmarea pe termen lung a regiunii?
Redesenare este un cuvânt bine ales, dacă ne gândim la acest proces ca la o acţiune repetitivă începută în zorii secolului XX şi materializată prin acordurile Sykes-Picot, din 1916. În spaţiul arab, mai ales că au trecut o sută de ani de la momentul desenării graniţelor în Orientul Mijlociu, se discută intens despre urmările acestui acord istoric. Mulţi comentatori arabi încearcă să-şi imagineze o istorie contrafactuală de tipul “şi dacă nu....”, însă este extrem de riscant să te joci cu graniţele şi, mai ales, cu identităţi formate (nu discutăm cum) în ultima sută de ani. O redesenare pe criterii confesionale a Orientului Mijlociu ar determina un lanţ de consecinţe la care nu mă pot gândi decât cu teamă pentru viitorul omenirii în ansamblu. Vedem care sunt consecinţele unei situaţii scăpate de sub control în Siria şi căreia mulţi i-au căutat şi i-au oferit, în mod injust, explicaţii strict confesionale. Ne putem imagina un Orient Mijlociu în care grupuri mari de populaţie ar fi dislocate / relocate pe criterii confesionale? Este o imagine terifiantă. Cred că opţiunea unor state federale / federalizate pare să fie mai generoasă şi mai puţin riscantă în acest moment, cu condiţia ca fiecare componentă să respecte existenţa şi autoritatea unui guvern central.
Sunt posibile schimbări în raportul dintre religie şi stat în Orientul Mijlociu?
O întrebare pentru care ne-ar trebui mult spaţiu. Aş începe prin a spune că raportul dintre stat şi religie în societăţile arabo-islamice a fost subiectul unui perpetuu compromis sau, dacă vreţi, al unei negocieri continue între elitele politice şi cele religioase, din primele momente ale funcţionării statului în varianta lui medineză (secolul al VII-lea). Elitele religioase musulmane care îşi exercită influenţa, aproape totală pe anumite segmente ale populaţiei, au negociat abil cu autoritatea politică acest preţios atuu. Relaţia dintre cele două elemente nu este de dominaţie a uneia asupra celeilalte, ci mai degrabă de înţelegere tacită şi parteneriat. Aş da exemplul contrucţiei sistemului statal saudit, dar nu numai. În statele pe care îndeobşte le numim “mai liberale” sau “mai laice”, dacă acest calificativ poate avea grade de comparaţie, autorităţile religioase girează cu credibilitatea lor gesturi politice care, în mod cert, au nevoie de această confirmare sau legitimare la nivelul susţinerii populare. Mă opresc la un exemplu recent, dar sunt multe altele, în care reprezentanţii marii universităţi islamice Al-Azhar, reper pentru lumea sunnită, au stat, la propriu şi la figurat, în spatele lui Abdel Fattah as-Sissi la momentul înlăturării de la putere a preşedintelui ales Muhammad Musri.
Acest strâns raport va suferi modificări doar dacă şi atunci când societatea civilă din statele arabo-islamice va fi suficient de puternică încât să propună alternative, inclusiv politice, viabile şi reale la structurile socio-politice actuale. Nu ştiu dacă este un răspuns optimist...
Citiţi şi:
Interviu cu Armand Goşu. Situaţia din Turcia se suprapune pe o "gravă vulnerabilitate a României"
Interviu cu Valentin Naumescu. De ce nu poate rezista o alianţă Rusia-Turcia-Iran
Interviu cu Vladimir Tismăneanu. „Marea eroare”, mama Rusiei lui Putin
Interviu cu Şerban F. Cioculescu. În Turcia există riscul unui război civil. Ce va fi în Balcani
