DIGICULT | Copilăria lui Neagu Djuvara: „Mi-am început viața cu un adevărat miracol!”
Mulți dintre noi am auzit istorii amuzante despre venirea noastră pe lume. Nu este și cazul lui Neagu Djuvara.
„M-am născut la București, într-adevăr, trei zile după ce România intrase în război, august 1916”, povestește istoricul.
Să rămâi la București, în plin război, cu doi copii de vârstă mică, era pe cât de complicat, pe atât de periculos. De aceea, familia Djuvara a decis să facă un pas salvator.
„De la începutul războiului, cum se-ntâmplase cu multă lume din București, ne retrăsesem în Moldova și chiar tata, care fusese mobilizat, era un inginer de valoare, care ieșise cap de promoție de la Politehnica din Berlin, el era mobilizat și s-a gândit că e prudent, din cauza, nu atât a războiului propriu zis, ci a foametei care bântuia la noi în țară, în 1916, s-a gândit să-și trimită mica familie, adică soția și cei doi copii, să-i trimită prin Rusia până în Franța. De ce în Franța? Pentru că tatăl său, bunicul meu, Trandafir Djuvara, era ministru plenipotențiar - astăzi am zice ambasador - în Belgia. Or Belgia toată era evacuată în Franța, la Le Havre”, spune Neagu Djuvara, la emisiunea Digicult.
Călătoria s-a dovedit mult mai anevoioasă decât prevăzuseră adulții.
„Și, prin urmare, noi plecăm - mama cu cei doi copii și cu o guvernantă elvețiancă și cu un frate, Scarlat Grădișteanu, care-i ultimul din familia mamei mele și care, din nefericire, înnebunise pe front, era un om anormal. Deci vedeți cu ce echipă biata maică-mea, cu o soră mai tânără, Jana, care nu se va căsători decât la 40 de ani, închipuiți-vă că, cu toată dezordinea care domnea deja în Rusia, în ajunul revoluției, poliția își făcea, totuși, datoria și a confundat numele elvețiencei noastre de 20 de ani, guvernanta, cu o spioană germană pe care o căutau. Și ne confiscă pașapoartele”, își amintește Neagu Djuvara.
De aici, o serie de încurcături, probleme și complicații. Drumul familiei către Franța a fost amânat cu o lună, până s-a lămurit situația: guvernanta familiei Djuvara nu era vreo Mata Hari. Dar revelațiile au venit în cascadă: românii pribegi au aflat, cu această ocazie, ceva incredibil.
„Comisarul de poliție îi spune mamei mele "Doamnă, ne cerem scuze, a fost o confuzie de nume, s-a lămurit acum, veniți mâine să vă luați pașapoartele, veniți, însă, dimineața, înainte de 9.00, că la 9.00 bolșevicii iau puterea!" Un înalt funcționar la Ministerul de intern rus, în 1917, știa că, a doua zi, bolșevicii iau puterea la ora cutare”, povestește Neagu Djuvara.
După tot felul de aventuri nu tocmai plăcute, familia Djuvara a reușit să plece către Occident: „Am prins ultimul tren care pleca către Helsinki, că după aia s-au închis granițele! Mi-am început viața cu un adevărat miracol!”
De la Helsinki, familia a ajuns în Vest și a locuit un an în Franța, acolo unde se afla bunicul patern al lui Neagu Djuvara, diplomat de carieră. Apoi au plecat în Elveția.
„Aproape că mă întreb, acum, ce miracol, cum de aveam bani de lucrurile astea? Mama, țin minte, mi-a arătat că, sub hainele ei, avea o centură de bumbac, cu buzunărele. Acolo avea un Napoleon de aur, avea inelul cu briliant, mica ei avere o avea asupra ei! Și, deci, a vândut, probabil, încetul cu încetul, tot ce avea și așa ne-a putut întreține”, mai spune Neagu Djuvara.
În Elveția, la Montreux, familia Djuvara a primit o veste tulburătoare.
Neagu Djuvara: „Să știți că am întâlnit persoane pedante, care n-au vrut să admită că am amintiri de la vârsta de 2 ani. Eu vă pot dezminți, că am o amintire absolut precisă, de la vestea c-a murit tatăl meu. Eu am doi ani și trei luni, fiindcă suntem în decembrie 1918, când sunt într-o odaie de hotel, cu fratele meu, care are trei ani mai mult, și cu o guvernantă, când sunt chemat să o văd pe mama, care era în altă odaie. Și mergem toți trei, batem la ușa unde era mama, intru în odaie - amintirea mea, fiind copil, un pat de hotel, chiar normal, și se pare foarte înalt - și mă văd văzând-o pe mama culcată, cu o batistă pe ochi. Era a doua zi după ce aflase de moartea bărbatului ei, la București.”
Inginerul Marcel Djuvara, deși trecuse prin război, murise nu de glonț, ci de gripă spaniolă, epidemia care a făcut ravagii în Europa. Pentru Neagu, mezinul familiei, vestea a fost de neînțeles.
„Fratele meu avea deja 5 ani, el îl ținea minte pe taică-su, îl văzuse până la vârsta de 4 ani și ceva, pe când pentru mine era... mi s-a spus "A murit tatăl tău", gata, acum nu mai am decât o mamă, nu pot să spun că m-a afectat, n-am înțeles! La vârsta de 2 ani, nu-nțelegi. A, ești fără tată! Gata! Așa am început eu viața, ca să zic așa, adică cu impresia că sunt un copil nițel mai altfel decât alții, n-am decât o mamă, n-am tată”, povestește Neagu Djuvara.
Bunicul patern nu a reușit să- țină loc părintelui dispărut prematur: „Mă iubea, dar era prea dur, era prea sever, nu pot să spun că era o dragoste împărtășită.”
Absența tatălui a fost suplinită cu brio de mama celor doi frați Djuvara, Neagu și Răzvan. Tinca Djuvara, născută Grădișteanu, a știut cum să transforme copilăria băieților ei într-un lung șir de întâmplări și amintiri fericite.
„Am avut o mamă excepțional de bună și de inteligentă, și de blândă, și de drăgăstoasă, așa încât, învelit, învăluit de dragostea asta maternă, n-am avut nicio durere, nicio dramă în familie. Știam de toate dramele: că fratele mamei înnebunise, că tata a murit, toate dramele astea le-am înregistrat, dar fără să-mi schimbe viața în mai trist. Pur și simplu eram fiul unei mame drăgăstoase și inteligente, deci copilăria mea a fost blândă, a fost dulce, nu a fost dramatică!”, mai spune Neagu Djuvara.
Plină de calități, mama avea, totuși, și un mic cusur.
„Nu era bună bucătăreasă, așa că nu am fost crescut la bucătărie. De altfel, mi-aduc aminte, când am venit la Nisa, nu prea aveam bani, eram totdeauna cu chirii ieftine, eram într-o casă lângă Nisa, unde proprietăreasa era văduva unui poștaș. Mama era cu noi și ar fi vrut s-o ajute la bucătărie. O aud pe femeia aceea odată îi spune, pe limba ei, "Allez-vous en d'ici, madame, avec vos mains de princesse!". "Pleacă de-aici, cucoană, cu mâinile dumitale de prințesă!"”, își mai amintește Neagu Djuvara.
O amintire care îl urmărește și astăzi pe Neagu Djuvara este imaginea mamei sale cântând, la pian, lucrări de Chopin.
Neagu Djuvara: „Făcuse Conservatorul și era și talentată, fiindcă ieșise a doua de la Conservator, după Boscov, care devenise compozitor și pianist. Ea era o foarte bună pianistă și toată copilăria mea, trebuie să spun, și astăzi, din când în când, când aud Chopin cântat la pian, într-un anumit fel, care se apropie de felul școlii de la Viena din veacul al XIX-lea, imediat este mama, cântând Chopin.”
Deși crescut într-un mediu muzical, Neagu Djuvara nu a urmat această cale.
„Am și învățat să cânt la pian, dar am spus "Abandonez, eu nu mai fac". A rămas singurul regret din viața mea! Nu-mi pare rău de nimic din ce s-a întâmplat, decât de hotărârea pe care, la 13 ani, am luat-o, de a nu mai continua să "bat" la pian”, spune istoricul.
Micul Neagu a abandonat studiul pianului, nu și școala. După ce a făcut un prim an de liceu la gimnaziul de la Sinaia, a fost trimis, conform tradiției familie, la studii în străinătate. Astfel, la 12 ani, a ajuns la internat, în Franța. Mai precis la Nisa, unde bunicul patern petrecea o bună parte din an. Nepotul s-a trezit într-o lume cu totul nouă. Exotică și... antipatică.
„La Nisa, din cauză că meridionalii sunt așa, mai ușuratici, în plus de asta, erau foarte mulți corsicani, și stilul era să fii cât mai "schlampig": să umbli cu espadrile, să ai șorțul rupt și pe care ștergeai penița...”, rememorează el.
Vacanțele i-au prilejuit băiatului o mulțime de bucurii: le petrecea în România, la țară.
Neagu Djuvara: „Nu erau la mine acasă, ca zic așa. Mama nu mai avea nicio moșie. Mă duceam la o soră a mamei. Acolo îmi petreceam, în general, vacanțele de vară. Găești, care este acum un adevărat oraș, atunci partea de sud a Găeștilor era un sat. Mi-a plăcut foarte mult să trăiesc viața țăranilor, să mă duc pe câmp, la seceriș, la batoză, să văd cum curge grâul din batoză.”
Chiar dacă se îmbrăca în straie populare, copilul de familie bună le trezea suspiciuni țăranilor adevărați.
„Să știți că mă simțeam cam prost, când, îmbrăcat, adică "deghizat" în țăran, mă duceam la bâlciuri. Dar ăia de la bâlci vedeau că sunt un boier deghizat în țăran, se simțea! Că aveam altă mutră, aveam alte maniere...”, spune el.
Deși copilul n-a avut parte de cine știe ce aventuri, pe timpul vacanțelor pretrecute la țară, Neagu Djuvara spune că acea perioadă i-a fost extrem de utilă adultului de mai târziu.
„Viața la țară și la nivelul țăranului mi-a fost foarte importantă și din punctul de vedere al vocabularului. Lumea s-a întrebat - am lipsit 45 de ani din țară! - când m-am întors, mi-au zis "Domnule, dar tu vorbești..." Poate că vorbeam chiar mai bine decât alții, care se stricaseră pe vremea comunistă, se mai modificase limba, se pocise! Eu vorbeam o limbă curată, țărănească!”, spune Neagu Djuvara.
Din amintirile lui Neagu Djuvara nu lipsesc episoadele amuzante care l-au avut drept protagonist pe fratele său, Răzvan.
„Bineînțeles că, atunci când eram mai mic, amândoi mai mici, mă cam înghiontea, îmi dădea pumni. Țin minte o scenă amuzantă, la Sinaia, unde, tot așa, mă înghiontește fratele meu, eu urlu, mama iese din casă și îl ceartă pe Răzvan. Îngrijitoarea - unguroaică, o chema Verona - de la altă casă, dar care era vecină, și care îl iubea pe Răzvan, o ceartă pe mama: "Conița, nu certați la domnul Rozvan, aia mic e îndrăcite!" Și-a rămas, în familie, expresia asta, că "aia mic e îndrăcite". Eu eram vinovatul!”, povestește Neagu Djuvara.
Cu toate că a trecut prin două războaie, a rămas orfan foarte devreme și a avut de înfruntat o mulțime de obstacole, Neagu Djuvara spune că a avut o copilărie perfectă: „Of, Doamne... Ce-mi lipsește acum este că am impresia unui gol: nu mai știu pentru ce trăiesc! Pe când, în tinerețea mea, aveam ambiții, aveam speranțe! Dovadă, totuși, din ambițiile astea am scris o grămadă de cărți!”
Neagu Djuvara continuă să scrie. Cel mai recent proiect al său nu vorbește despre istoria românilor, ci despre o istorie personală: prima poveste de iubire.
„O dragoste a mea, de la vârsta de 15 ani, pentru o tânără poloneză, pe care o chema Sophie, și-atunci ceea ce scriu eu acum este "Sophie, mon amour". Nu pot s-o uit toată viața. Pe urmă am fost îndrăgostit de mai multe, inclusiv de viitoarea mea soție, dar această primă dragoste, de la vârsta de 14-15 ani, nu pot s-o uit! Ea era de o finețe, de o aristocrație născută... Acum, eu nu sunt - sau nu eram, atunci - snob, dar am avut impresia că în ea era ceva unic. De-o delicatețe... Mi-aduc aminte de degetele ei, erau așa de fine și de subțiri... Toată ființa ei era de o noblețe extraordinară!”, își amintește Neagu Djuvara.
Idila adolescentină și-a păstrat locul în inima nonagenarului de astăzi. Dar persoana care îi trezește cele mai tandre amintiri este alta: „Mama mea... dac-aș putea s-o revăd, în viață.... este un vis imposibil. Mama mea a fost marea dragoste a vieții mele.”
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
